2017-08-24

Soarta copiilor lupului

Sărăcie, ruine, foamete, boli, copii orfani - Europa, la finalul Celui De-al Doilea Război Mondial… Fiecare război lasă in urmă copii orfani, părinţi distruşi de pierderea copiilor, oameni schilodiţi fizic şi sufleteşte. Al doilea război mondial mai e numit şi “războiul cel mare” – poate pentru că a cuprins întreaga lume, poate pentru că au murit milioane de oameni… Războaiele de azi nu-s nici ele prea mici şi lasă in urma lor prăpăd, oameni dezrădăcinaţi, copii orfani…

Filmul “Copii lupului” (Wolfskinder, 2013) este unul destul de greu de văzut; pentru mine aşa a fost, dar am vrut să ştiu la ce se referă titlul. E un fragment de istorie germana despre care nu auzisem până la acest film. Recunosc, am fost tentată de titlu, gândindu-mă că e cu lupi, ceva… E despre orfanii războiului, copii cărora natura le-a oferit un cămin. E fără milă natura, pe unii dintre copii lăsându-i să moară, dar oferindu-le tuturor o rază de speranţă, pentru un timp, cel puţin vara. 

“Copiii lupului” au fost numiţi copiii germani orfani din Prusia de Est, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Între sfârşitul anului 1944 şi ianuarie 1945 naziştii le-au interzis civililor să plece, ei considerând evacuarea semn de capitulare. In timp ce Armata Roşie se apropia cei mai mulţi civili erau pregătiţi de evacuare dar până in ultima clipă guvernatorul naţionalist Erich Koch a decretat că fuga e ilegală şi cei prinşi că fug vor fi aspru pedepsiţi. Era, pentru prea mulţi, prea târziu când a permis evacuarea. Invazia a determinat milioane de oameni să fugă şi mulţi adulţi au fost ucişi; au lăsat in urma lor orfani care învăţau să se descurce singuri de la vârste fragede, fiind nevoiţi să facă şi lucruri care ar fi grele şi pentru un adult. Cei mai mulţi copii orfani s-au ascuns in păduri, mulţi au fost ucişi de bombele aliate sau de soldaţii ruşi care dădeau de ei pe undeva.
Mii de copii au rămas orfani, au fost abandonaţi, violaţi sau răpiţi. Mulţi dintre lituanieni infiau unii copii (cei mai mulţi erau puşi la muncă in schimul adăpostului şi hranei), le schimbau numele german şi le cereau să îşi ascundă originea – ar fi avut de suferit şi unii şi alţii dacă ruşii ar fi ştiut.

Câteva sute de “copii ai lupului” au fost descoperiţi după separarea Lituaniei de Rusia; circa o sută mai locuiesc încă acolo dar de la începutul anilor 1990 mulţi dintre adulţii care au făcut parte din acest “grup” au luptat pentru obţinerea cetăţeniei germane – reprezentanţii ministerului de interne german susţin că cei care au părasit Königsberg (capitala “Prusiei de Est”, azi Kaliningrad, Rusia) au renunţat la cetăţenia germană. Din anul 2008, prin legea lituaniană, persoanele care au avut de suferit din cauza celui de-al doilea război mondial şi al ocupaţiei sovietice benficiază de unele compensaţii – inclusiv aceşti “copii ai lupului”. In Germania se pare că nu vor să ştie despre existenţa acestor copii dar primesc o mică bursă trimestrială obtinuţă pentru ei de Wolfgang Freiherr von Stetten. Mulţi dintre “copiii lupului” caută să afle despre soarta rudelor, să obţină cetăţenia germană, să se reunească şi cu restul familiei şi să rămână credincioşi culturii germane.

Rick Ostermann (debut regizoral in filmele de lung metraj) se concentrează in special pe copii, pe solidaritatea lor, pe pragmatismul lor. S-a inspirat şi din istoria proprie-i familii.
Copiii, maturizaţi fortat prea devreme, sunt nevinovaţi, ei ucid pentru a supravieţui şi nu au vreo ideologie. Pericolele sunt la tot pasul, soldaţii nu au chip iar populaţia ţării are un rol secundar in acest film. “Copiii lupului” poate fi văzut şi ca o dramă existenţială ce poate avea loc in orice moment, in orice loc.
Denumirea nu e întâmplătoare; copiii se luptă precum lupii pentru a nu muri de foame, mănâncă broaşte, insecte, păsări şi pui de animale mici. Mulţi dintre copiii germani din Prusia de Est şi-au pierdut familia şi au rămas fără adăpost, la mila naturii şi a forţelor de ocupaţie sovietice.

Filmul ilustrează un crâmpei din viaţa câtorva copii rămaşi orfani şi care erau nevoiţi să se descurce singuri pentru a supravieţui. Personajele centrale sunt doi fraţi: Hans şi Fritz. Mama lor zace, bolnavă, într-o clădire in ruină, pe un deal. Ei caută mâncare şi îi aduc şi ei. Femeia, cu ultimele forţe, încearcă să le transmită mândria de a fi germani, rugându-i să nu-şi uite numele, să nu uite cine sunt. Hans poartă la gât amuleta familiei. Ca frate mai mare, pare mai neajutorat când e vorba să facă ceea ce e necesar pentru supravieţuire şi acceptă ceea ce face fratele mai mic.

Hans şade in iarba înaltă; e murdar, flămând, nemişcat. Ochii goliţi de orice expresie rătăcesc dezorientaţi. La câţiva metri distanţă fratele său mai mic, Fritz, fură ouăle dintr-un cuib aflat la înălţime, într-un copac. Ouăle se sparg in buzunarul unde le pune şi amândoi copiii ling restul de gălbenuş şi caută un nou plan pentru a găsi ceva de mâncare. Tot ce găsesc împart şi cu mama lor…
In film: Hans, Karl, Louise, Christel
Într-o dimineaţă, Fritz, sec şi rece, îşi trezeşte fratele spunând: “Hans, trezeşte-te; mama a murit”... Cel mare plânge, cel mic adună lucrurile şi se pregăteşte de plecare. Cei doi copii încarcă trupul mamei într-o roabă improvizată şi îl lasă, acoperit  cu o pătura, la o margine de drum…
Pleacă spre Lituania, la un ţăran despre care mama le-a zis că va avea grijă de ei. Pe malul unui râu dau de o barcă găurită şi de o femeie moartă; doua puştoaice apar din pădure şi se iau la ceartă pentru resturile de barcă; sunt urmărite de doi soldaţi ruşi înarmaţi. Fritz (care nu ştia să înoate) şi fetiţa mai mică (Ruth) se agaţă de o scândură şi plutesc in derivă; Hans şi adolescenta (Christel) înoată in altă direcţie – puştoaica îi zice să nu se ducă după frate, cum voia, ci să înoate, să scape de ruşi. Ajungând la mal au mai dat de doi copilaşi: o fetiţă (Louise) şi un băieţel (Karl) care îşi căutau mătuşa; Christel le spune că pe mal nu erau decât soldaţi şi îi îndeamnă să meargă cu ei – cei mici îi urmează mecanic. In pădure, Christel le spune că mătuşa era pe mal, dar era moartă şi acum ea e mătuşa lor…

Copiii au mai multe aventuri triste… Ajung pe la diferite ferme – la unele sunt primiţi pe termen scurt (localnicii se tem de represaliile sovieticilor), de la unele sunt alungaţi cu câinii.

Nu va povestesc filmul… E dificil (pentru mine) să povestesc in aşa fel încât să se înţeleagă drama acestor copii şi fără a divulga anumite întâmplări. E un film dur. La un moment dat m-am gândit că s-ar putea ca aşa să arate iadul pe pământ. 

4 comentarii:

  1. Tare sinistru si impresionant. Cred ca ai dreptate cu ideea iadului de pe pamant. Este inspaimantator cum unele fiinte pot face atat de mult rau altor fiinte. Nu am reusit niciodata sa inteleg mecanismul raului si cum a ajuns la acest nivel...

    Cred ca este si momentul unui film vesel... or mai exista printre filmele noi?

    O zi frumoasa, Diana draga! Pupici si senin! <3

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mecanismul răului e in fiecare dintre noi (parabola celor doi lupi). :) Unii au un "defect" la cortexul frontal (responsabil si cu autocontrolul), altii sunt lipsiti de iubire din frageda pruncie si lipsiti de empatie mai tarziu, altii sunt răi de frica sau pentru ca asa au invatat... E complicat. :)

      Sigur ca exista si filme noi vesele (comedii, de familie, satire – majoritatea, insa, au "note" foarte mici, pe care le merita d.p.m.d.v.) :) Urmaresc si comedii/satire… Genul "familie", "dragoste" nu prea-mi plac – e ca si cum m-as uita pe gaura cheii cum traiesc altii. :) Daca-s si comedii e altceva!
      Filmele precum "Copiii lupului" sunt un fel de "aminteste-ti istoria, sa n-o repeti". Dar nu stiu cum se face ca unii repeta istoria la infinit...

      Multumesc, la fel, Suzana draga! Seara frumoasa! Pupici! <3

      Ștergere
  2. nu vreau sa vad astfel de filme, in ultimul timp ma intristez tare de anumite lucruri!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mult timp le-am evitat si eu... cam din aceleasi motive ca si tine (banuiesc)

      Ștergere

Va multumesc pentru ca sunteti aici. Comentariile sunt moderate deoarece e singura metoda pe care o stiu sa nu pierd vreun mesaj si sa evit mesajele nepotrivite. Le public imediat ce accesez blogul. Multumesc pentru intelegere.