Poveste parfumata - Legenda macului

Candva, in negura Timpului, in triunghiul format intre statele numite azi Thailanda, Myanmar si Laos traia un tanar modest ca stare materiala dar bogat spiritual. Inainte de a se casatori tanarul a considerat ca trebuie sa cunoasca mai intai lumea, sa nu ramana cu un vis neimplinit si mai apoi atentia sa ii fie distrasa de la sotie si de la familie. Logodnica a plans si l-a rugat sa nu plece, sa nu mai amane, cu anii, casatoria hotarata inca de cand erau foarte tineri. Tanarul a ramas ferm in hotararea sa si a plecat in lume pentru a se gasi pe sine. A calatorit mult, a cunoscut multi oameni, a suferit, s-a bucurat si multe a invatat din proprie experienta - lectii care nu mai pot fi uitate vreodata.
In calatoriile lui a ajuns intr-un tinut pe care l-a considerat cel mai frumos - poate pentru ca acolo a intalnit o minunata printesa de care s-a indragostit si fericirea lui era mare pentru ca si printesa - Nin pe numele ei - s-a indragostit de el si i-a jurat iubire vesnica. Cu sufletul sfasiat intre fericirea iubirii impartasite si a datoriei fata de logodica lui care - si ea - ii jurase iubire tanarul nu a mintit-o pe printesa si i-a spus adevarul dureros: onoarea il obliga sa isi respecte cuvantul dat logodnicei inainte de plecare. Nin l-a iubit si mai mult pentru sinceritate si i-a spus ca liber este sa plece atunci cand doreste si aceasta ar trebui sa se intample cat mai curand pentru ca logodnica s-ar putea stinge in lacrimi de dor.

Tanarul a plecat, cu inima grea, dar convins ca iubirea pentru logodnica este iubirea adevarata iar iubirea pentru Nin este mai mult o placere a simturilor. Dar inima nu prea ii spunea la fel… A ajuns acasa si a fost intampinat cu bucurie de parinti si de logodnica. Cinstit din fire i-a spus si logodnicei, inainte de a se casatori, ce s-a intamplat pe meleagurile indepartate. Logodnica a zambit, linistindu-l ca Nin e departe dar ea e langa el si acolo va ramane. Au petrecut la nunta si totul parea sa fie bine - dar dorul de Nin il sfasia pe tanar zi dupa zi si noapte dupa noapte. Gandul ii era numai la ea.

Intr-o noapte a visat ca palatul printesei a ars iar frumoasa la care ii ramasese gandul a murit, inima ei transformandu-se intr-o piatra stralucitoare si rosie ca sangele, numita rubin, simbol al puterii divine, a vietii si a dragostei clocotitoare, tamaduitoarea tuturor bolilor si care are darul de a impaca iubitii certati. Rubinul ii face pe razboinici invincibili in lupta si este asociat cu pasiunea si curajul.

Nefericitul indragostit ia din nou drumul catre indepartatul castel si dupa multe peripetii reuseste sa gaseasca piatra in care, dupa cum credea el, dainuia inca inima iubitei sale. Strange piatra la piept si o duce acasa, ascunsa sub camasa, langa inima, si nu se mai desparte de ea.

Dar, intr-o zi, sotia sa, geloasa, il urmareste cand e la scaldat, ia piatra si o arunca in gradina casei. Piatra se sparge si din fiecare fragment rasare un mac. Vazand rautatea sotiei tanarul tare s-a suparat, dar nu mai avea ce face - doar sa priveasca minunatele flori rosii ca sangele care umpleau acum gradina casei. In fiecare noapte uda perna cu lacrimi de dor.

Pentru a-si lua definitiv ramas bun printesa Nin i s-a arata din nou in vis si i-a spus ca ii ofera in dar latexul existent in capsulele de mac, pentru a-si aminti vesnic de frumusetea iubirii lor tragice dar fara a mai suferi, fara ca sufletul sa-l mai doara…
*

Macul este o minunata planta perena pe care o intalnim mai peste tot (in culturile de cereale, pe campii, fanete, parloage, pe marginile drumurilor) si care nu e deloc pretentioasa, dar este foarte valoroasa.

Macul ar putea fi comparat cu un Ianus vegetal, imbinand proprietatile de o valoare exceptionala cu cele malefice.

Populatiile - din cele mai vechi timpuri - cunosteau si utilizau macul, asa arata descoperirile de natura arheologica. Se pare ca despre utilizarea opiului se stia inca de acum sapte mii de ani; ca dovada ar fi unele tablite sumeriene descoperite pe teritoriul Irakului de azi. Datorita virtutilor terapeutice remarcabile ale opiului originea macului era pusa pe seama divinitatii si exista o multime de legende care ne invata despre aparitia acestei plante care poate fi intalnita avand nu doar flori rosii ci si albe, roz, violet, albastru sau gri.

O alta legenda ne spune cum in Sambata Mare, cand toate florile s-au hotarat sa privegheze, numai macul somnoros a adormit, venindu-si in fire la strigatele de bucurie ale semenelor: "Hristos a inviat!" Atunci, macul s-a rusinat asa de tare incat a devenit din alb, asa cum era inainte, rosu aprins.

Cam toate popoarele au legende despre aparitia macului in lume.

Romanii credeau ca floarea de mac vindeca ranile sufletului ranit din dragoste si utilizau planta in potiuni magice pentru descantece si vraji. Culoarea rosu-sangeriu a macului i-a putut convinge usor despre aceasta putere vindecatore, pentru ca rosu e culoarea pasiunii si a energiei vitale, e culoarea sangelui care circula prin vene, sustinand esenta omului. Rozul, o nuanta delicata de rosu, reprezinta pasiunile mai domolite iar albul simbolizeaza inocenta si puritatea, este culoarea gandirii si a constiintei superioare.

Dar macul era considerat si ca simbol al somnului adanc si al mortii. La greci, zeii Hypnos si Thanatos (zeul Somnului si zeul Mortii) au fost reprezentati avand pe cap coronite din flori de mac sau tinand in maini aceste flori. Macul este un simbol al victimelor tuturor razboaielor.

S-ar putea spune ca macul simbolizeaza cele doua extreme esentiale in viata omului: nasterea (pentru ca din dragoste omul vine pe lume) si moartea. O alte legenda spune ca in timpul razboaielor se observa flori de mac care infloresc langa mormintele soldatilor, ceea ce ar simboliza renasterea.

Plinius cel Batran descrie in Istoria naturala si efectele semintelor de mac, planta pe care o aseaza in categoria ierburilor care aduc inaintea ochilor fantome si iluzii distractive si agreabile. Dar uita Plinius (si altii) sa mentioneze ca macul european nu are astfel de proprietati.

Urmariti Povestea parfumata a florilor de camp la Mirela.