Psihologia si telefonul mobil sau sindromul zapper-ului

N-ai telefon mobil nu existi! N-am telefon mobil deci nu exist.

Telefonul mobil ne elibereaza dar ne si constrange.

Telefonul mobil ne cam ia si ultimul spatiu de libertate posibil: cel personal.

Pentru anxiosi e terapie curata, fara indigestia provocata de pilule: cand simt inceputul crizei de angoasa pot pune mana pe telefon sa sune o persoana de incredere si se calmeaza.

Georges Pragier si Sylvie Faure (membri ai Societatii psihanalitice din Paris) se intreaba: „o data cu mobilul luam oare cu noi substitutul simbolic al propriei case pentru a fi protejati si siguri?”

„Bagheta magica sau substitut al cordonului ombilical”, mobilul functioneaza in doua feluri: celui care telefoneaza ii confera putere si siguranta: „pot sa iau legatura cu cine vreau, cand vreau”. Si invers: cand suntem apelati putem resimti legatura ca o persecutie, transformandu-ne in marioneta, ale carei sfori sunt trase de un altul, pe care nu il vedem, dar e atotputernic (remarca Georges Pragier)

Pare ca „Buna ziua, ce mai faceti?” este inlocuit cu „Buna ziua, unde sunteti?” Inainte de aparitia telefonului mobil stiai unde telefonezi (sigur, e posibil ca tehnologia sa faca posibila aceasta si in situatia data, dar pana atunci nimic nu mai e sigur)

Suntem intr-o situatie in care sunt trei actori pusi pe rand in valoare sau exclusi. Cel care e contactat in intimitatea sa (o intalnire, de exemplu) se simte important, iar cel care face apelul beneficiaza de un privilegiu avand acces direct la celalalt. Primul isi lasa interlocutorul si se grabeste sa raspunda si interlocutorul devine spectator intrus al unei conversatii care nu-l priveste (fara a mai lua in calcul ce simte acest interlocutor brusc exclus).

Devenind accesibil tuturor te privezi constient de posibilitatea de a avea momente de intimitate durabila cu un altul.

Raspunzand mereu prezent mobilul permite satisfacerea imediata a unor impulsuri.

O forma de dependenta de telefonul mobil – reperata de sociologi sub denumirea de „sindromul zapper-ului” – probeaza ca acesta ofera posibilitatea imaginara ca dorintele infantile, profund ascunse in cei mai multi dintre noi, sa se realizeze: sa fii centrul lumii, sa iti ai „mama” mereu langa tine, sa stapanesti totul etc., uneori in detrimentul realitatii. Aceasta pentru ca publicitatea stie sa se adreseze copilului nesatisfacut din unii oameni.

Etnosociologul Francis Jaureguiberry a publicat in Reseaux, nr 82-83, 1997, concluziile unui studiu numit „Folosirea telefonului mobil ca experienta sociala”.

[...] In general, nevoia noastra constienta de a avea un mobil ar fi martor al dorintei noastre de integrare in societate. Sa ai un mobil inseamna sa fii in mod particular integrat in lume, sa fii legat de ea mediatic si sa fii conectat la retelele sale de interlocutori. Pe scurt, ne supunem la ceea ce F. Jaureguiberry numeste logica integrarii. Cei „conectati” isi compun deci o viata „a la carte”, a carei programare are ca obiect satisfacerea imediata a dorintelor lor sau a finalitatilor pe care si le fixeaza. La un moment dat se supun riscului de a nu-si mai apartine si de a trai sub semnul urgentei. Acest vartej, in care se pot lasa antrenati daca nu sunt atenti, genereaza uneori ceea ce cercetatorul a denumit „sindromul zapper-ului”. Utilizatorul isi traieste viata ca si cum ar trebui sa faca fata constant unei urgente.

Ca urmare a anchetei sale, Jaureguiberry emite ipoteza unei noi inegalitati intre cei care au puterea de a se deconecta – si deci de a impune celorlalti inaccesibilitatea lor – si cei care nu o au, care sunt constransi sa se supuna unei disponibilitati permanente.

(Rev Psihologia nr 4, 1998)

Oriunde ai fi micul aparat – uneori foarte sofisticat – e cu tine. Mereu si mereu cu tine si nu-i iei piuitul ca de i-l iei... de ce-l mai tii pe micut asa aproape de tine?

La cat de mici tind sa devina aceste telefoane va trebui sa avem grija sa nu-l aruncam in ceasca de cafea, pe post de zahar!

Poate ca intelegem pe cei care sunt asa de ocupati (sau exercita o profesie de asa natura)  incat nu pot inchide telefonul nici chiar in timpul cinei cu familia sau cand sunt in pat cu iubitul / iubita. Dar ceilalti? Urca in autobuz, scot telefonul si incep sa butoneze. Unii suna pe cineva doar asa, sa treaca timpul, altii trimit mesaje si altii doar se joaca. Da, ii intelegem: sunt in autobuz, au de mers mai mult si nu vor sa se simta singuri sau sa se plictiseasca. Devin iritanti aceia care isi expun in public modul cum au petrecut cu o seara ianinte si fac unele comentarii care n-ar trebui auzite de nimeni – cu atat mai putin de straini. Da, sunt straini in jur, nu au cunostinta despre cel care discuta, despre cel aflat la distanta si despre cel discutat (in cele mai multe cazuri) Dar asemenea conversatii ne spun multe despre persoana aflata in imediata apropiere. Si apoi, stiti cum e: se intalneste munte cu munte, dar om cu om!

E tare neplacut sa iei parte la o conversatie in care o doamna povesteste alteia cum se gateste ciorba de fasole, iar cand persoana striga de parca ar vrea sa fie auzita de la celalalt capat al orasului devine si mai neplacut. Oare nici azi n-au inteles unii ca la telefon nu trebuie sa urli? Doar au avut telefon fix pana sa aiba pe cel mobil. Dar de ce sa nu asculte toti ce victorii marunte au avut la munca sau la scoala sau in fata persoanelor de sex opus?

Tare placute sunt si conversatiile de genul: Da, iubi (pisoias, motanel sau ziceti voi) si eu te iubesc, abia astept sa ne vedem. Hi hi. Sunt in aula universitatii, da (aici priveste in jur de parca ar cauta un complice care sa-i zambeasca pentru ca a auzit minciuna)

Conversatie romantica, da, insa jenanta pentru cel care trebuie sa asculte, ca nu are dopuri pentru urechi.

Daca-i spui celui de la telefon ca suni ceva mai tarziu, cand vei fi intr-un spatiu mai liber s-ar putea sa inteleaga (sa presupuna) ceva gresit – si cum increderea e ultima pe care se bazeaza unii in relatiile lor poate fi de rau augur si la prima intalnire sa inceapa a da in clocot o ciorba de limba cu multe intrebari.

Cum va simtiti atunci cand discutati ceva serios cu cineva (sau mai putin serios dar placut) si persoana raspunde la telefon si se lungeste la discutie si stati acolo ca tanatalaul si ascultati stanjenit ce discuta fostul dumneavoastra interlocutor? Apoi, dupa vreo juma’ de ora inchide si intreaba: Ce ziceam?

Nu te simti aiurea cand cel care raspunde la telefon sta la discutii lungi ca si cum ti-ar spune: e mai interesant ce aud la telefon (desi s-a intalnit cu tine special („sa va mai vedeti”) Da, e in regula: exista si urgente. Da, e firesc sa raspunzi, dar daca nu e o urgenta sau ceva excesiv de important atunci te scuzi si spui ca suni mai tarziu – nu prea e indicat sa spui: te sun eu peste vreo ora! Cel de langa tine va intelege ca intr-o ora trebuie sa se faca nevazut. Deh, acum, fiecare stie cu cine se intalneste si de ce si cat timp e dispus sa aloce intalnirii.

Vreti sa-i stanjeniti pe cei mentionati mai sus? Le trimiteti un mesaj, sau ii sunati – pe numarul respectiv sau pe celalalt mobil. Da, evident: celalat mobil! Acum, ca sunt multe societati sunt si multe telefoane in buzunarele si gentile unora: cate unul pentru fiecare companie, sau cate unul asa, pe caprarii: pentru familie, pentru munca, pentru prieteni, pentru rude in general, pentru cunostinte etc.

A! Sa nu uit nici de cei care asculta muzica si – adesea – au un mers ciudat, de zici ca sunt in pragul unei crize de epilepsie (dar asa au vazut ei in filme si e cool) Si-s haiosi si cei care vorbesc in timp ce merg – cand se cearta cu interlocutorul de la telefon chiar crezi – in prima clipa – ca sunt razna. Nu mai stii cine chiar vorbeste cu sine - cu voce tare - si cine are o convorbire telefonica.

Si soneriile! Muica, ce sunete si-au tras unii! Planset de bebelus, cotcodaceli sau racnete si altele asemenea – si, bineinteles, arii din manele (si se lalaie pana raspund, sa asculte si altii ce jmecheri sunt ei)

Va amintiti perioada cand au aparut telefoanele mobile si erau cat o caramida si vedeai pe te miri cine cu telefonul agatat la curea sau tinut in buzunarul de la piept? Pe atunci doar isi expuneau telefoanele, ca nu prea vorbeau – era costisitor dar, mai ales, nu prea aveau multi telefon mobil (iar cei care facusera imprumut la banca, sa aiba, doreau sa epateze)

Pentru ca nu am telefon mobil oamenii doresc sa imi dea in dar cate un telefon, sa am si eu! Oare ce e greu de inteles in propozitia: nu vreau telefon mobil? Nu-mi place sa fiu la dispozitia tuturor oriunde si oricand si oricum – iar de-as avea l-as tine inchis mai mereu: in masina il inchid, pe strada cand sunt il inchid, in club daca sunt il inchid, cand mananc il inchid, cand sunt cu prietenii il inchid etc s.a.m.d. Pentru ce sa mai am grija lui? Am avut, candva, dar am renuntat din motivele expuse mai sus si pentru intrebari de genul: ce faceai? ca te-am sunat si aveai telefonul inchis! Multumesc, nu-i de mine. Cand economia se va zdruncina serios din cauza mea sau cand forta majora ma va obliga atunci da, voi avea telefon mobil.

Sunt asa multe de scris despre politete si telefonul mobil incat prefer sa las experienta tuturor sa lucreze. 

Altele
Zece reguli de utilizare a telefonului mobil