Trădarea lunii August

Un joc de șah e viața. Destinul singur joacă.

Iar noi suntem pionii. Vrând de urât să-i treacă,

Ne mută, ne oprește, un timp ne mută încă

Și apoi în cutia neantului ne-arunca.

(Omar Khayyam, Catrene)

Scria Mircea Eliade că “filosofia și teatrul sunt o pregătire pentru moarte”. Dar cred că nimic nu mă poate pregăti pentru moarte – nu pentru moartea celor dragi, pentru moartea celor care le sunt dragi celor care îmi sunt dragi…

Se spune că ceea ce se întâmplă în lume putem privi ca pe un spectacol... De-ar fi așa ar însemna că putem interveni, prin imaginație și putem modifica spectacolul așa cum vrem. Cum fac aceasta atunci când sunt în fața unei teribile dureri sufletești? Cum aș putea spune unei persoane dragi care suferă pierderea unei ființe mult iubite: “lasă imaginația să alerge și totul va fi cum vrei tu”? Cum să spun aceasta? 

Cum poate trăda o fracțiune de Timp? De-a lungul vieții durerile cele mai mari le-am cunoscut în aceasta lună a sfârșitului de anotimp. Dar și unele dintre cele mai mari bucurii… Destinul parcă ar vrea să-mi anuleze durerea prin fericire și fericirea prin durere! Ca și cum n-ar trebui să mă bucur până la lacrimi dar nici să plâng până la epuizare. Unire a contrariilor?!

În momentul când o persoană dragă moare încremenești în tine; creierul procesează greu informația și  apoi pare că începi să lupți  pentru propria-ți supraviețuire…

Nu vreau să numesc moartea altfel, pentru că e doar moarte, adică nimic nu mai urmează – doar un mare gol în suflet, o durere cronică ce nu se poate trata cu medicamente, o durere care se estompează, la un moment dat, dar nu dispare – lasă, uneori, urme pe care nu le poți intui și care se pot transforma în gesturi care-ți sunt de neînțeles. Aș vrea să pot trece ușor peste moartea celor dragi, să rămân “filosof” când cei dragi mor, când dispar fizic din viața mea, și mai trăiesc doar în minte. Nu poți îmbrățișa un gând, nu-i poți spune “te iubesc”… sau… “mă enervezi”. Privești lucrurile pe care le-au atins, străzile pe care au trecut, îi vezi cu ochii minții cum stăteau la masă în fața ta, cum râdeau sau cum plângeau, cum se agitau să pregătească ceva, cum plecau la lucru sau la piața, cum se emoționau, cum se bucurau, cum îți spuneau “neața!”, cum se pregăteau de vacanță sau de petrecere… Ți-i amintești cum stăteau lângă tine când îți era rău și te întrebau “ce să fac?” “ce să-ți aduc?” Îți amintești cum tu stăteai lângă ei și încercai să îi ajuți, să le arăți că nu sunt singuri… Ei încercau să îți ofere Bine și tu încercai pentru ei la fel… Ar fi făcut orice pentru tine și tu pentru ei… Când cineva drag moare începi să te simți incomplet… Pe măsură ce mor cei dragi te simți din ce în ce mai mic, mai neputincios și apoi, dintr-o dată, când nu mai e nimeni drag care să moară… devii unul dintre cei mai puternici oameni: nu mai ai nimic de pierdut. Dar cine își dorește sa fie un astfel de om?

Moartea pare a fi departe de cei tineri, de cei îndrăgostiți, de cei fericiți. Dar e mereu aproape, ne însoțește pretutindeni, stând cuminte pe umărul stâng – cum spun legendele. Ne soptește să nu irosim clipele, să spunem “te iubesc” celor pe care îi iubim, să spunem “iartă-mă” celor pe care i-am întristat. Ne șoptește că viața – oricât de lungă credem că este – e scurtă. Ne șoptește că nu avem așa mult Timp cum ne imaginăm.

Murim câte puțin în fiecare zi. Sufletul se încovoaie de greutatea durerilor pe care le ascunde în el. Zâmbetul devine, uneori, dureros. E greu să mori, e și mai greu să vezi murind pe cei dragi. Gândul la moarte poate fi înfiorător, obsedant sau fascinant, dar poate vorbi despre ea numai acela care “i-a simțit gustul”. Pentru fiecare dintre noi moartea pare un fapt extrem de îndepărtat – și, uneori, ne comportăm de parcă omul trăiește o veșnicie. Moartea, însă, ne însoțește pretutindeni, pas cu pas, ne pândește și va profita de orice pas greșit, de orice gând eronat îndreptat, de orice neatenție. Moartea ia omului copilul, îi ia partenerul, parinții și prietenii… Așa e legea Firii: ne naștem, trăim și apoi murim – truism, da. Cum înțelegem, însă, acest interval? Ar trebui să îl înțelegem sau doar să acceptăm această Lege? De împotrivit nu ne putem împotrivi dar mai atenți putem fi. Mai atenți cu cei de lângă noi și chiar cu noi. Să avem regrete cât mai puține atunci când se întâmplă. Să nu spunem “aș fi putut face…”, ci să spunem “am făcut tot ce am putut…”