Povestea parfumată a libertății – parfumul sentimentelor alese

Vinovat dacă râde. Vinovat dacă bea. Vinovat dacă uită. Cum să treacă prin zi? Unde să iasă? Unde să se ducă?

“Adu-mi aproape buzele tale, astfel încât sărutul tău să-mi trezească sufletul” – sunt cuvintele pe care ea i le-a spus, citându-l pe Jalal al Rumi. Și-a apropiat buzele de ale ei și sufletul lui s-a trezit împreună cu sufletul ei. Atunci credea că totul e verde ca Primăvara, și parfumul ei, Alien, îl însoțea pretutindeni. Chiar și acum, după câțiva ani, parfumul în care Thierry Mugler a combinat esențe de ambră albă, de iasomie, de mandarină și vanilie îl avea întipărit în creier - pentru că până și trandafirii foloseau  parfum Alien! Notele florale, lemnoase și de chihlimbar se contopesc într-o armonie perfectă. O bună prietenă râdea de el și de obsesia pentru Alien spunându-i că va sfârși disecat de extratereștri. Iar el zâmbea, spunându-i că acesta este - pentru el - parfumul iubirii neîmpărtășite – dar Iubire, pentru că și numai o singurâ noapte de Iubire poate umple o viață. Se terminase totul când de-abia începuse să fie prea bun pentru a fi adevărat. Pentru că a iubit-o – o iubește – cu atâta putere a eliberat-o. Ar fi putut să o rețină, dar simțea ca “ea” își dorește un alt drum, alături de altcineva. Acum e căsătorită și, poate, fericită.

Muncea din ce în ce mai mult, mânca din ce în ce mai puțin, îi era greu să închidă ochii noaptea și îi era greu să îi deschidă dimineața și fiecare zi începea cu un oftat adânc. Vacanțele nu mai însemnau nimic, prietenii nu mai însemnau mare lucru, nu-i mai păsa că Soarele răsare, nu-i mai păsa de copii! Profesor fiind nu avea dreptul să își ignore elevii, oricât de tristă ar fi fost viața lui.

Draga lui mamă observa cum devine palid cu fiecare secundă care trece. Se ruga de el să se trezească, să privească, din nou, frumusețea Naturii, frumusețea oamenilor! Ar fi dorit să o mulțumească, dar îi lipsea forța. Se simțea vlăguit, ca și cum “ea” a plecat luându-i toată energia vieții.

Mai are cineva timp – sau dorința – de a contempla frumusețea Naturii? Se mai oprește cineva să admire un animal cu puii lui? În goana lui zilnică spre nicăieri omul pierde câte puțin din bogăția sufletului și se amăgește că o recâștigă iubind un alt om, fiind iubit de un alt om.

Buna lui prietenă i-a oferit în dar o sticluță cu parfum L’Homme Libre, combinat de Yves Saint Lauren. L-a stropit din belșug, râzând și recitând - ca o incantație - cuvinte auzite într-un film pe care l-au văzut împreună:

- Ceasul bate pentru toată lumea. Și știm că la un moment dat se va opri. Și la acel moment mai avem timp să spunem doar “La naiba!” Trăiește clipa! E singura care-ți aparține!

Prospețimea mirosului parfumului, ca de pădure deasă, îl înviora iar notele de patchouli – inconfundabile – îmbogățite cu tonuri de nucșoară păreau să vibreze în adâncul ființei.

Oboseala pe care o simțea era – după ani – una placută. S-a întins în pat îmbrăcat, să nu piardă ocazia de a adormi ușor, lin… Pleoapele se lăsau grele și trupul se relaxa, parcă afundăndu-se mai adânc în salteaua moale. Simțea o legănare ușoară, care îl amețea puțin, dar era plăcut, foarte plăcut – ca și cum se legăna într-un hamac invizibil.

Plutea ușor, înălțându-se, din ce în ce mai sus, deasupra pădurilor veșnic verzi – spre o creastă pietroasă albă de Soare. Culorile erau numai verdele pădurii, albul crestei și albastrul cerului. Alte culori nu existau în jurului lui și totul era minunat! Urca, și urca, și nu înțelegea unde și nu înțelegea de ce. Tot ceea ce înțelegea era că trăiește un vis – era conștient că visează și îi plăcea visul; părea că se desprinde din lumea pe care o cunoștea și se înălța către una minunată. Sesiza ceva: liniștea – o liniște în care nici gândurile nu le auzea. Ar fi vrut să rămână înconjurat de liniștea aproape tangibilă… Sus, de pe creasta albă, privea spre pădurea care se vedea înconjurând muntele. Era minunat totul, dar se simțea extrem de singur, ca și cum Timpul se sfârșise. Începea să se neliniștească, pentru că nu îi plăcea singurătatea. Chiar atunci, lângă el, un glas a rostit, clar: “Fii liniștit, marile iubiri vor dăinui”. A privit în direcția de unde venea vocea, dar n-a vazut decât fotoliul care se afla în partea opusă a camerei. Și-a lăsat capul pe pernă, zâmbind. Starea euforică simțită în vis nu îl părăsea. Era în armonie cu sine. Greutatea care îi apăsase pieptul clipă de clipă dispăruse. Respirația nu se mai transforma în acel nelipsit oftat adânc și greu. S-a ridicat, abia așteptând să întâlnească oamenii. Se simțea liber! Era liber să fie cine este, în fiecare aspect al vieții, să trăiască liber cu sine și cu lumea, se simțea inspirat și puternic, un adevărat “homme libre”. Pentru el, parfumul libertății inimii era asociat cu esența de patchouli combinată cu esentță piper, de busuioc, nucșoară, violete…

Era ziua în care a înțeles ce a vrut să transmită Schiller în piesa “Fecioara din Orleans”: mai mult decât viața îmi iubesc libertatea!

Povestea este înscrisă la Clubul Poveștii Parfumate găzduit de Mirela Pete Tema este aleasă de Mirela