31 mai 2012

Invata sa te regenerezi. Forta Naturii


Cu inceputul fiecarei primaveri, pe planeta noastra isi reincepe actiunea forta, care porneste si iradiaza de la soare. Ea patrunde in tot ceea ce este organic si in primul rand in om – cel mai inalt, cel mai complex si totodata cel mai susceptibil organism intelectual. […] La ivirea primaverii se produce si in noi un fel de “naparlire”! Atunci eliminam vechea substanta care nu mai poate fi asimilata acum si intuim o alta noua, in cazul in care, se intelege, acordam fortei regeneratoare posibilitatea de a actiona binefacator asupra noastra. In acest timp e bine ca trupul nostru sa inceteze a mai lucra, asa cum inceteaza la animale, pentru ca tot ce e viu are nevoie si de odihna.

30 mai 2012

Miercurea fara cuvinte


Scuze! Nu stiu ce am facut, dar nu mai apare fotografia cu Marea Piramida, noaptea. :(
Va doresc multe zile frumoase cu trairi si intamplari minunate!

Un fel de istorie a sarutului


Istoriceste discutand, se pare ca sarutul nu dateaza de cand este omenirea, fiind "inventat" in urma cu "numai" cateva mii de ani cand, de la caz la caz, a simbolizat fie o dovada de respect fie o dovada de prietenie. Cert este ca nu se stie exact cand a aparut primul "sarut de iubire".
Pentru antici sarutul era un semn de prietenie, in timp ce englezii, cu 500 de ani mai tarziu, chiar daca se cunosteau sau nu se sarutau pe obraz. Secolul al XVII-lea si marea ciuma aveau sa inlocuiasca obiceiul sarutului cu ridicarea respectuosa a palariei. Intr-un dictionar din secolul al XVIII-lea apare o definitie nostima a sarutului: "sarutare (sau lins pe bot, sau plescait de buze) fiind o izbire sau unire inflacarata provenita din iubire in care gura unuia apasa atat de tare pe gura celuilalt incat la dezlipirea buzelor se aude un zgomot de placere".
In evul mediu o sotie care ar fi sarutat alt barbat decat sotul ar fi fost supusa oprobiului public, desi se cunosc multe cazuri din secolul al XIII-lea in care atunci cand un barbat pleca in calatorie femeia nu-l saruta la despartire numai pe sotul ei ci si pe insotitorul acestuia. Fapt divers: un tribunal englez din secolul al XVI-lea a condamnat un sot care-si batea nevasta la a o… saruta de doua ori pe zi; in caz de nerspectare a sentintei respectivul urma sa execute o pedeapsa intr-o tabara de munca. Ghiciti? Barbatul a ales munca!

29 mai 2012

Amorul e mai tanar decat umanitatea


Amorul nu s-a nascut odata cu umanitatea, ca foamea, setea sau placerea carnala. In caverna primitiva masculul era supus dorintei elementare, satisfacuta de posesiunea femelei care era supusa si nu suferea de pe urma acestei sclavii fiindca omul – la fel ca si celelalte animale – nu-si maltrata femela, cu exceptia violentei de ritual cand o rapea. Masculul proteja femela insarcinata. A fost necesar – fara indoiala – un grad mai avansat de civilizatie pentru ca femeia sa fie batuta de barbatul ei – cand se spune ca ne "intoarcem la natura". Dar tigrul nu e brutal cu tigroaica, nici leul cu leoaica, iar pisica indragostita e cea care zgarie motanul pe nas. Cata vreme stramosii nostri din caverne au ramas brute relatiile dintre sexe erau simple: urmarire, impreunare, gestatie, nastere. Tatal proteja copii si mama – sau mamele (aceste femei erau un fel de cireada sacra de vite, viitorul clanului, al tribului depindea de ele). S-ar putea crede ca "sotul" lor le iubea ca pe niste bunuri de pret, jinduite de vecini. Calatorii pretind ca gorila africana e remarcabila prin virtutile sale de bun sot si bun tata. El construieste "cuibul" intre crengile cele mai inalte, unde isi adaposteste familia, in vreme ce el insusi vegheaza jos, la radacina pomului. Stramosul nostru ar fi putut avea aceeasi solicitudine. Dar nefiind gorila ii era interzisa fericirea simplicitatii – el reflecta, rationa, schimba, degusta lucrurile, dorea mai mult decat avea, fara sa stie prea bine de ce. Nenorocitul era prea inteligent pentru a fi intr-adevar un intelept. El visa sa cunoasca atat cauzele prime cat si telurile ultime, ridica altare pentru zeii sai, inventa artele, scobind lemnul. Si tot el a inventat amorul.

27 mai 2012

Lucian Blaga - cateva date biografice


La 9 Mai 1895 se naste Lucian Blaga, la Lancrăm (comitatul Sibiu), un sat asezat intre orasele Sebes-Alba si Cetatea Bălgradului (Alba-Iulia).
Tatal sau, Izidor Blaga, fiu de preot, a fost un reprezentant al intelectualilor din Ardeal. Format la scoala germana, il citea pe Fr. Schiller, I. Kant, A. Schopenhauer, D. Strauss si era preocupat sa le dea copiilor sai o educatie aleasa (Lucian era cel de-al noualea copil al lui).
Mama, Ana, nascuta Moga, descendenta a unei “familii care a dat neamului multi preoti si un episcop…”

Abia la varsta de 5 ani, dupa multe insistente ale mamei, incepe sa vorbeasca, dar de la inceput in propozitii inchegate si intr-o inlantuire logica, in graiul satului natal.

La 11 ani, in 1906, e inscris la Liceul Andrei Saguna din Brasov (a urmat cursurile din 1906 in 1914; acolo era profesor ruda sa Iosif Blaga, autorul primului tratat romanesc de teoria dramei).

Noile fructe (1935) - Andre Gide


Nascut ca sa vada
Insarcinat sa priveasca
(Goethe, Faust)

Gide nu face filosofie si nu urmareste coerenta sistematica, el isi noteaza pareri si impresii; deci nu se incapataneaza sa nu vada ce e uneori vadit. Continuitatea dintre “a sti” si “a simti”, chiar atunci cand drumul pleaca dinspre “a simti”, i se pare si lui cateodata iluzorie, mai ales in Noile fructe […] Indoiala apare cand Gide e atent la cuvinte: Ah! cine imi va elibera spiritul de grelele lanturi ale logicii? Cea mai sincera emotie a mea, de indata ce o exprim, e falsificata. Poate fi data vina pe logica? Vorbirea nu e logica si nici visul de eliberare a lui Gide nu are consistenta: Visez armonii noi. O arta a cuvintelor, mai subtila si mai sincera, fara retorica; si care nu cauta sa dovedeasca nimic.
(Toma Pavel)

(fragment din Noile fructe)

“Desigur, toata firea ne-o dovedeste, ca omul s-a nascut pentru fericire
[…]
Nu prea stiu cine m-a adus pe lume. Mi s-a spus ca Dumnezeu; si daca nu El, atunci cine?
E adevarat ca simt o bucurie atat de vie ca exist, incat uneori ma indoiesc daca nu incepusem sa doresc a exista, inca de pe cand nu existam.

Un om si cainele lui - poveste cu talc


Un om isi plimba linistit cainele. Brusc, un scrasnet de fiare. Priveste omul in jur dar nu vede nimic si isi continua drumul. Iarba parea mai verde, cerul mai albastru si mergeau pe un drum poleit cu aur, pe langa un gard din marmura - pe care nu isi amintea sa-l fi vazut pana acum. Au ajuns la o poarta minunat lucrata, incrustata cu perle si pietre pretioase care straluceau sub razele de soare. Un om sedea in fata portii.
- Te rog, spune-mi: unde ne aflam?
- La poarta Raiului - raspunde cel din fata portii.
- Putem primi putina apa?
- Bineinteles, intra si vei primi.
Omul incearca sa paseasca, urmat de caine.
- Scuze, dar animalelor nu le este permis accesul.
- Dar e prietenul meu; de ce nu poate intra?

26 mai 2012

Boierul si Pacala


Odata Pacala statea la marginea unei paduri si se gandea ce sa mai faca. Si cand se uita pe drum, vede o trasura venind spre el. Repede se ridica, ia un trunchi mare de copac si-l ridica drept. In trasura era boierul, cucoana si vizitiul, care mana caii. Boierul, vazand pe Pacala, spuse vizitiului sa opreasca trasura si zice:
- Buna ziua!
Pacala le raspunse: 
- Multamim!
- Dar ce faci aici?
- D-apoi, cucoane, ia, am pus si eu lemnul ista sa odihneasca olecuta, ca apoi il duc acasa. Da’ dumneavoastra unde va duceti?
- Eu am auzit de unul Pacala, care pacaleste oamenii, si ma duc sa-l gasesc, sa ma pacaleasca si pe mine.
Pacala zice boierului:

Timpul si masura lui



Exista trei dimensiuni ale timpului: timpul stiintific al lui Galilei (cel masurat cu ceasornic); timpul trait (despre care vorbeste Bergson) si timpul hermetismului, despre catharii spuneau ca ”nu este de pe lumea aceasta”. E un mod de a spune ca timpul hermetismului ramane in afara timpului concret, tot astfel cum se considera ca izvorul unui fluviu se afla in afara fluviului (tasnirea neinsemnand curgere). A spune despre timp ca se afla in afara timpului inseamna a spune ca nebuloasa-timp devine univers numai facand sa coincida trecutul (originea) cu viitorul, adica transformarea originilor in ceva absolut in care originarul poate (si trebuie) sa fie actualizat. Actualizarea originarului presupune readucerea in prezent a intregii sale straluciri, imbibata cu poezie. Fara acest ocol lumea n-ar fi decat un haos. Dupa efectuarea ocolului se cuvine sa ne debarasam de visurile proprii lui si sa intelegem ca existentialul nu reprezinta decat o licarire efemera. Aceasta ”epoca de aur” ritul o identifica la intersectia trecutului cu viitorul. (1)

Thomas Carlyle a formulat unele definiții ciudate, strânse în Nuttall Encyclopedia. Printre ele:
Present Time (Timpul prezent) - definit de Carlyle ca ”cel mai mic copil al eternității, copil și moștenitor al timpurilor trecute, cu binele și răul lor, și părinte al întregului viitor, cu noi întrebări și semnificații”, de a cărui înțelegere corectă sau eronată depind chestiunile de viață și de moarte pentru toată lumea, ghicitoarea sfinxului adresată nouă tuturor, ca să răspundem ca și cum am trăi și nu am muri
The Conflux of Eternities (Confluarea eternităților) - o fraza expresivă privind timpul, deoarece în fiecare moment al său există un centru în care, toate forțele provenind din și îndreptându-se spre eternitate, se întâlnesc și se unesc, astfel încât nici în trecut, nici în viitor nu putem ajunge mai aproape de Eternitate decât suntem deja; Timpul Prezent, cel mai recent născut al Eternității, fiind copilul Trecutului, cu tot binele și răul său, și părinte al întregului viitor, spre a cărui realizare (v. Mat. xvi.27) este prima și cea mai sacră datorie a tuturor epocilor să contribuie, și în special a liderilor din fiecare epocă, este singura modalitate prin care se stabilește o legătură cu Eternitatea. (2)

24 mai 2012

Menuetul, de G.M.Vladescu


(fragment)

Gandurile unui profesor catre elevul sau


- Da, baiete, sa te duci sa inveti muzica, si ceea ce dansa iti va da, sa daruiesti la randul tau lumii acesteia. Geniul care nu ti se poate tagadui, pune-l in serviciul umanitatii. Vezi si tu ca in viata totul canta! Uita-te la manzul care paste colo…! Cand se’ntoarce cu capul spre rasarit, are ochii plini de soare! Si desigur ca sufletul i se infioara de un cantec!... Iar pasarea aceea care se leagana pe creanga, o auzi? Canta! Auzi si brotaceii? Dar gandaceii acestia cu aripioarele aurite, ii auzi cum canta? Si albina de colo, si furnica de dincolo, si firisorul acela de iarba care se trudeste sa rasfranga universul in bobul de roua ce-i atarna de geana… Toate isi trimit spre cer spuma valurilor aurii ce le scalda sufletele. Intelege-le graiul, copilul meu, si fa-te interpretul lor! Cugeta ca omul este singura fiinta care le pricepe si care totusi plange mai mult ca orice fiinta!... 

Lingusirea sau Era sa aveti o scama



La Bruyere, in Caracterele, a definit lingusirea si a descris aproape total lingusitorul incat altii aproape ca nu mai au ce sa adauge. Poate doar psihologii sa mai scormoneasca in mintea omului sa afle ce declanseaza in acesta dorinta de a fi pe placul celor de la care pot obtine ceva - dincolo de explicatia care e la indemana tuturor.
Asadar, il citez pe La Bruyere:

Lingusirea ar putea fi definita ca o comportare lipsita de demnitate, de pe urma careia, insa, lingusitorul are partea lui de folos. Mergand pe drum alaturi de un altul, lingusitorul e capabil sa-i spuna: “Bagi de seama cu cata admiratie se uita lumea la tine?” […] Si in timp ce lingusitorul rosteste astfel de cuvinte, se face ca scutura o scama de pe haina celui lingusit, iar daca vantul i-a suflat un pai in par, se grabeste sa-l ia si-i spune razand: “Ai vazut? N-au trecut bine nici macar doua zile de cand te-am vazut, si barba ti s-a si umplut de fire albe! La drept vorbind, altii de aceeasi varsta cu tine n-au atatea fire negre!”
Cand cel lingusit vorbeste, lingusitorul porunceste celorlalti sa taca; atunci cand canta ii aduce laude, iar atunci cand a incetat, il aplauda, strigand “Bravo!” […]
Ii mai spune ca are o locuinta cladita dupa un plan minunat, ca are o gradina ingrijita si ca portretul ii seamana leit.
Intr-un cuvant, lingusitorul spune si pune la cale numai lucruri prin care banuieste, urmareste si spera ca poate fi cuiva pe plac.

(Jean de la Bruyere, Caracterele, traducere Aurel Tita, Editura pentru Literatura, Bucuresti 1968)

22 mai 2012

Ce folos iti aduce faptul ca esti cel mai bun?

Martin Eden, de Jack London (rezumat)


Azi, unii se plang ca traim intr-o societate care si-a pierdut valorile, o societate in care spiritul de turma conteaza iar nonconformismul, cunoasterea nu au valoare. Sa fim obiectivi! Toti marii autori ai lumii au scris in romanele lor acelasi lucru, folosind - poate - cuvinte diferite si / sau limbi diferite: Traim intr-o societate corupta si profund ipocrita in care pentru a fi acceptat trebuie sa gandesti si sa actionezi in spiritul de turma, orice altceva fiind interzis.
Ar trebui sa-i credem pe marii scriitori mai mult decat ii credem pe istorici. Istoricii au consemnat mai mult ceea ce li s-a spus, pe cand scriitorii au trait cele mai multe experiente despre care povestesc in romanele lor; scriitorii au fost in mijlocul oamenior, in centrul evenimentelor.

21 mai 2012

Fila zburatacita din jurnalul unui brotacel



Ma intreaba cate unul ce fac de dimineata pana seara! Avand in vedere ca o jumatate din mine si-a pierdut interesul pentru cealalta jumatate din mine, ma suport - vorba lui Cioran. Aflictiune curata, ce mai! Si cand chiar nu ma mai suport imi iau alpenstocul si plec in munti, sa ma ascund de lume, cautand catacombe ramase de pe vremea razboiului, in speranta ca dau de vreun arcosolium si ma pun pe cercetat serios. Ma pun sau ma depun, poate e o diferenta - dar n-o sa va tin o alocutiune acum, ca nu sunteti atenti si-o sa credeti ca am logoree. In plus, am luat si o gura de curacit - acu’, de m-ar auzi iubita ar sari ca-njur, dar e treaba ei sa puna mana pe dictionar si sa se cultive, ca dormind pe aratura ramane necultivata. Asa e iubita mea! O intreb daca vrea sa ne despartim si-mi spune “nu”. O intreb daca vrea sa ne iubim si-mi spune “da”. Si-i zic ca din silabele acestea reiese “nuda”, iar ea se gandeste la “goala pusca” si-i explic ca, de fapt, ma refer la “pura”, asemenea monadei, ideea pura a filosofiei. Si ea ma priveste cu ochi goi, apoi clatina din cap. Pentru ochi e o placere, pentru creier... Am vazut-o ca s-a aprins si am sperat ca se si prinde - si s-a prins, ca laptele acru.

15 mai 2012

Poate va intereseaza



Contracte civile - definite in Codul civil in vigoare din 1 Octombrie 2011

Clasificarea contractelor

Contractul de know-how (legatura externa)

Norma juridica - notiuni generale

Infractiunea  - prezentarea, pe scurt, a unitatii de infractiune, a pluralitatii de infractiuni, a pluralitatii de infractori


* Violenta domestica - Legea 217/2003 privind prevenirea si combaterea violentei in familie

Karl Gjellerup - Pelerinul Kamanita


Karl Adolph Gjellerup (n. 2 Iunie 1857, Roholte – d. 11 Octombrie 1919, Klotzsche, langa Dresda)
Scriitor danez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura in 1917 – pentru poetica sa variata si bogata, inspirata din idealuri inalte (Almanahul Contemporanul, 1983)
In anul 1892 se stabileste in Germania, prin casatorie si, sub influenta lui Schopenhauer, publica romanele Minna si Moara (Moara fiind considerat capodopera sa).
Cativa ani mai tarziu se adanceste in studiul religiilor hinduse. Experienta buddhismului se observa, intre altele, in romanul Pelerinul Kamanita (1906)
Ultimele sale romane marcheaza o revenire spre crestinism.

*
Pelerinul Kamanita e un roman al experientelor umane fundamentale, un itinerar in cautarea sensurilor superioare ale existentei sub semnul intelepciunii; autorul captiveaza cititorul mai ales prin fascinanta impletire dintre realitate si vis, istorie si legenda intr-un décor rafinat de exotism.
E o ilustrare a conceptului filozofic buddhist conform caruia lumea piere si renaste ciclic, sufletele oamenilor renascand si ele.

*
Povestea unei vieti posibile, foarte pe scurt

Se spune ca inainte de a incepe sa iubesti trebuie sa inveti sa calci pe zapada fara a lasa urme…

14 mai 2012

Sotul nehotarat


A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi fost nu s-ar mai povesti, un barbat care nu-si mai aprecia sotia. Aceasta era mereu ocupata cu treburile casei, cu spalatul si calcatul hainelor pentru sot si pentru copii. Femeia nu avea timp sa mearga la intalnire cu prietenele, la salonul de coafura si cosmetica si isi astepta sotul sa vina de la intalnirile cu prietenii. Sotia nu mai avea timp sa se preocupe de frumusete pentru ca avea copii de crescut si sot de ingrijit. Era o sotie devotata trup si suflet familiei.

Sotul, stiind ca acasa il asteapta mereu mancare calda si intelegere, mergea la lucru si apoi mergea cu prietenii. Stia ca sunt in siguranta copiii si bine ingrijiti. In timp, a observat ca prietenii lui au cate o ibovnica. Si-a spus ca nici el nu e mai prejos si a facut in asa fel incat sa aiba si el pe cineva: o tanara draguta, cocheta, care alta treaba nu avea decat sa cheltuiasca bani si sa stea in fatza oglinzii. Mereu vesela si fara griji il incanta pe sotul care devenea din ce in ce mai nemultumit de faptul ca sotia lui nu e dichisita si mereu vesela. Azi asa, maine asa... pana s-a hotarat si ajuns acasa i-a spus sotiei sa-si faca bagajul si sa plece pentru ca el a intalnit o femeie mai frumoasa si vrea s-o aduca acasa.

Sotia - mereu receptiva la dorintele sotului - si-a abtinut lacrimile si a inceput sa-si adune lucrurile: prea multe nu avea, pentru ca preocuparea ei principala erau copii si sotul... Dupa ce bagajul a fost facut a imbracat cea mai buna rochie, si-a desfacut parul si apoi l-a aranjat, si-a conturat ochii si si-a colorat obrajii, si-a pus bijuteriile pe care le avea si pe care le folosea cu ocazii deosebite - ocazii ce nu se mai ivisera de ceva timp. A terminat, a luat valiza si a coborat in salon, sa-si ia ramas bun de la sot... Acesta a privit-o lung, oarecum mirat.

- Unde te duci? o intreaba.
- Ai zis sa plec si plec, pentru a putea fi fericit langa o femeie mai frumoasa si mai tanara.
- Dar nu poti iesi pe usa din fatza, sa nu intalnestii copiii care trebuie sa vina de la scoala.
Sotia porneste spre usa care da spre curte...
- Nici pe acolo nu poti sa iesi! Vecina e in curte si daca te vede va da frau liber barfelor!
Sotia, nedumerita, se aseaza pe o sofa, cu valiza langa ea.
- Si, atunci, cum sa plec?
Sotul nehotarat, care incerca sa-si ascunda surpinderea la vederea sotiei care era atat de frumoasa in acele momente, si care nu voia sa recunoasca faptul ca s-a pripit alungandu-si sotia, ii zice:
- Poate ca ar fi bine sa mai ramai un timp...


(din colectia Povesti nemuritoare - nu e titlul original deoarece pe acela nu mi-l amintesc)

Andre Gide - Paludes


(numele complet fiind Andre Paul Guillaume Gide) s-a nascut in 22 noiembrie 1869, Paris si s-a stins din viata in 19 februarie 1951, la Paris.

Scriitor, eseist, umanist francez, laureat cu premiul Nobel pentru literatura in 1947, pentru scrierile sale pline de intelegere si semnificative din punct de vedere artistic, in care problemele si conditia omului au fost infatisate cu o cutezatoare dragoste de adevar si o subtila intuitie psihologica (Almanah "Contemporanul", 1983)

Parem atat de convinsi de faptul ca tot ce se numeste inovatie caracterizeaza in mod exclusiv epoca noastra incat - in ciuda dezabuzatului “nimic nou sub soare”, de care ne amintim cand si cand - descoperim cu stupefactie ca strabunicii pot face figura de contemporani.
Motto pentru Paludes este “Spune de ce asta” (Dic cur hic, in latina) si a mentionat in dedicatie ca a scris o “satira referitoare la ce?”si a cerut in introducere ca “altii” sa-i explice propria lui scriere.
Satira a fost cel mai bine inteleasa de scriitorii din cercul lui Gide, Paul Valery scriindu-i astfel: “Poate ca m-ai prins atat de bine incat nici nu m-am recunoscut”, iar Pierre Louys crezand ca fusese portretizat in “bunul prieten Hubert”. Paul Claudel a precizat ca “Paludes e cel mai complet document pe care-l avem asupra atmosferei speciale de inabusire si stagnare pe care am respirat-o din 1885 pana in 1890”.
In Paludes povestitorului i se arunca in fata ca ar fi devenit “revolutionar”. “Dar de loc, domnilor, nu sunt revolutionar! protesteaza el indata, cam speriat. “Nu ma lasati sa termin… zic ca nu ne revoltam… pe dinauntru. Nu de repartitie ma plang, ci de moravuri…” Iar mai apoi, meditand la cele intamplate: “Poate ca sunt revolutionar, la urma urmei, din prea multa ura fata de contrariu” (conformismul, ipocrizia, meschinaria burgheza) De acest citat trebuie apropiata o declaratie din 1933: “…dar imensa majoritate a oamenilor se impaca foarte bine cu mizeria lor, nu sufera din pricina ei si nici n-o mai baga in seama. Cel care a incercat sa-i zgaltaie si sa-i faca sa se dezguste de ticaloasa lor apatie risca sa joace rolul van al agitatorului agitat din Paludes.


2 mai 2012

A sasea porunca: Sa nu ucizi

 Viata este cel mai bun si mai frumos lucru pe care omul il are.
Multi oameni, cand se gandesc la a sasea porunca: Sa nu ucizi, isi inchipuie ca este in discutie omorul in sens strict - asa cum se defineste termenul.
“Sa nu ucizi” se refera si la altele: sa nu faci nimic din ceea ce ar putea scurta sau neferici viata unui om: ii poti ucide increderea in el sau in oameni, ii poti ucide unui om sufletul numai cu un cuvant. Puterea cuvantului e foarte mare - mai mare decat si-o pot inchipui cei mai multi dintre noi. Uciderea sufletului poate insemna si exemplul rau pe care il dam celorlalti. Invidia, barfa, mania, ura impotriva semenilor inseamna tot ucidere sufleteasca.
Incalca a sasea porunca si aceia care, bolnavi fiind - contagiosi - nu se tin departe de cei sanatosi… O simpla raceala ar putea duce la moarte - sau la boala grava - un om sensibil trupeste.