Ora Albastră sau Parfumul zorilor - Poveste parfumată

Se cunoșteau de mulți ani și formau un cuplu de câteva luni. Nu-l dorise în mod deosebit ca iubit,  pentru că nu voia să distrugă acea prietenie minunată care rezistase în timp, dar a dorit să-și umple singurătatea, în lipsa celui pe care-l dorea și care se bucura de iubire alături de alta, și și-a spus că prietenia avea să reziste și în eventualitatea unui eșec amoros. Știa că el nutrește pentru ea sentimente care depășeau limitele camaraderiei dar și-au promis - atunci când au împărțit așternutul și altfel decât ca amici - că prietenia va rezista și în cazul în care alte persoane se vor dovedi a fi compatibile.

Închiriaseră o cabană, undeva pe o creastă de munte unde temerarii puteau ajunge și călare pe motocicletă. N-a trebuit să li se propună de două ori pentru a accepta provocarea. Tentația pustietății și testul de îndemânare i-a atras imediat.

El a fost acela care i-a împrumutat motocicleta atunci când nimeni nu voia să-și asume riscul unui accident în caz că ea va reuși să obțină permisul de conducere. El a fost acela care, practic, i-a salvat viața cooptând-o în grupul lui de prieteni motocicliști care colindau țara în lung și-n lat, dormind în cort și mâncând pe te miri unde. A fost cel care a ajutat-o să depășească încercarea dificilă la care a supus-o viața în fragedă tinerețe, când nimeni nu știa ce ar mai putea face pentru a o trezi din letargie  și a o ajuta să trăiască. La acea vreme abia se cunoscuseră - erau de atunci aproape treizeci de ani. Tot el a salvat-o din unele relații sufocante.

Știa despre el tot ce știa el și nu mai știa nimeni iar el știa despre ea tot ce știa ea și nu mai știa nimeni.

Într-o seară, când ziua se pierdea în noapte și lumina era albăstruie, o atingere întâmplătoare - ca multe altele până atunci - i-a electrizat și Timpul a părut să se oprească. Scânteia a devenit flacără dar au încercat să o ignore. Trupurile, însă, cereau să fie stinse. S-au ferit de atingeri, au râs, dar fiecare știa că celălalt a simțit tensiunea la fel de intens. Știau că nu mai pot călători pe aceeași motocicletă dacă nu vor stinge incendiul simțurilor. S-au privit; buzele lor s-au unit și trupurile s-au strâns aproape. Primele stele ale acelei nopți au fost martore descătușării unor energii ce nu mai puteau fi controlate.

Și atunci au hotărât să se lase purtați de val.

A deschis ochii și s-a întins în așternutul curat. A zâmbit. Era veselă parcă fără motiv. Afară nu se luminase dar câteva păsări își făceau cunoscută prezența prin sunete slabe, ca și cum ar fi fost nemulțumite că se luminează și n-au dormit destul.

Cabana era învăluită în aroma ceaiului verde. El, îmbrăcat numai cu blugi, în fața sobei, fierbea apa pe cărbuni. A simțit că s-a trezit și a privit-o, zâmbindu-i. A întins brațul către ea, invitând-o afară. Râzând, s-a înfășurat în cearceaful alb și s-a ridicat. L-a urmat afară, dar numai până la ultima treaptă de lemn a cabanei.

Desculț, el a înaintat pe iarba udă de rouă, chemând-o din priviri și cu brațul întins. Ținând cearceaful cu o mână a înaintat către el, râzând și icnind la fiecare contact al tălpii cu iarba rece de roua dimineții. Chicotea și încerca să-și controleze reacțiile, dar nu reușea decât să spună “e rece!” Când i-a desfăcut cearceaful s-a înfiorat de frig și s-a lipit strâns de trupul lui, încercând să preia ceva din căldură. Degetele lui erau fierbinți pe pielea ei înfiorată de răcoarea picăturilor de rouă și senzațiile pe care le simțea valuri-valuri o năuceau, risipind orice gând rațional. A țipat când pielea a  atins iarba rece și udă de rouă…

Se spune că atunci când ziua se pierde în noapte, seara, sau când noaptea se pierde în zi, dimineața devreme, e ora albastră, când ceva magic se întâmplă. Atunci timpul se simte ca o respirație și aerul miroase a iarbă proaspăt cosită și se simte parfum ca de ploaie.

În brațele lui se afla în spațiul liniștii depline, în acel moment când Natura este în nemișcare. Privi Cerul și îl regăsi, și se regăsi pe sine. Simți puterea Naturii și auzi tăcerea Cerului.

Astfel de momente amintesc muritorului nu doar că Lumea a fost cândva frumoasă și instinctele înfloreau într-o libertate fericită și toate ființele trăiau în armonie, ci și că Marele Timp e mereu același iar muritorul se poate bucura oricând de comuniunea cu Universul.

Ora albastră se risipea treptat, Soarele depășea linia orizontului și cerul se lumina în nuanțe trandafirii…

*

În vara anului 1921, parfumierul Jaques Guerlin a combinat esențele de mosc și trandafir bulgăresc  cu o nota unică de iasomie. A dorit ca noul parfum să evoce momentul în care ziua lasă locul nopții, momentul când parizienii se pregătesc pentru petrecere, și l-a numit L’Heure Bleu.

E un parfum romantic și fin, misterios, elegant și atemporal care se deschide cu note de bergamota și anason, cu inima - cum altfel? - din trandafir, garoafă, tuberoză și violete, pe o bază de vanilie, tonka, și iris.

Textul e scris pentru Clubul Poveștii Parfumate găzduit de Mirela, pe o temă aleasă de Tina.