Scurtătura prin pădure

Munciseră la porumb până spre seară. Acum s-au retras la umbrar să ciocnească un pahar cu vin negru, puterea ursului. Gazda își cinstea atât ajutoarele cât și oaspeții veniți de departe. Noaptea se instala pe negândite, cu cântec de greieri. Din vorbă în vorbă, mai plesnind câte-un țânțar, mai alungând un fluture de noapte ce se încumeta în lumina lămpii ce atârna în umbrar, se făcu de miezul nopții și a doua zi aveau de mers iar la porumb, tocmai în linia pădurii, la capătul satului. Oamenii s-au ridicat să plece. Exceptând un văr ceilalți stăteau aproape. Vărul, doar, trebuia să străbată mult din sat până acasă, trebuind să ocolească o pădurice din care, uneori, sătenii își mai luau lemne de foc, pentru iarnă.

- Vere, io zic să nu te duci prin pădure - îl sfătuiește gazda, ființă mai temătoare de felul său. Prea a fost cald atâta vreme…

- Da’ ce-are, mă? îi taie vorba. Că doară nu dă ursul peste mine și nici mistreți nu sunt pe-acolo.

- Nu-s! Dar sunt bursucii în căutare de femele.

Vărul râde cu poftă și ceilalti îi țin isonul.

- Și crezi c-o să mă confunde cu una de-a lor?! Râdeau de le săltau cămășile. La câți viezuri am vânat io, nu mi-e frică de ei! Cel puțin zece din neamul lui au pierit de pușca mea!

O fi vânat el, dar avea câinii cu el și mai erau și alți vânători, care mai nepriceput decât celălalt. Gazda a-ncercat să-i zică de bursuc, că iese numai noaptea departe de vizuină și dacă îi pare că e în pericol face urât, că-i un vânător redutabil - mai bun decât omul, hainul, care îl vânează pentru perii lungi, pielea groasă, bună pentru geamantane scumpe, și pentru grăsime, folosită la săpun, invocând ca motiv că distruge recolta de porumb - delicatesă pentru bursuci - sau strugurii dulci care la fel de tare-i plac; ‘că lupi nu mai sunt acolo și lupii îi consumau cu multă plăcere pe dungații în alb-negru pe frunte și ochi. Îi place bursucului și mierea și nu se sinchisește de înțepăturile albinelor sau ale viespilor, pentru că are piele groasă și un strat bun de grăsime.

- Nu zic că ți-e frică, dar nu știi ce-i în mintea bursucului…

- Lasă, vere, că n-o să am nimic! Nu-mi iese el în cale, bursucul. Și-apoi, chiar de-mi iese! Îl ard ușor, că ăsta n-are chef de fugă decât dacă-i silit! Și-o să-l silesc să fugă dacă face pe nebunu’.

“Dar poate ieși tu în calea lui” - gândește gazda, convinsă că de caninii puternici ai bursucului - mai ceva ca ai rottweilerului - nu scapă prada. A încercat să-l rețină pe văr, să doarmă acolo, pe lavița din bucătăria de vară, dar cu cine să te înțelegi după atâtea pahare de puterea ursului?

Și a plecat vărul prin pădure. Nu era la prima lui trecere pe acolo în miez de noapte dar de data aceasta n-a fost cu noroc. Cum-necum, a intrat în conflict cu bursucul. Auzise foșnăind în tufiș și-a dat cu piciorul în beznă și de-acolo a sărit bursucul fix pe pieptul lui, zgâriindu-i fața cu ghearele lăbuțelor din față și aproape sfâșiindu-i pântecele cu ghearele lăbuțelor din spate, mai lungi decât primele, și care-l ajută să scoată din vizuină pământul pe care-l scârmă cu picioarele din față. Norocul lui că a fost inspirat - instinct de vânător, probabil - și a prins bursucul de gât c-o mână și cu cealaltă de coada lungă de vreo 15 centimetri și l-a smuls cât colo. A-nceput să țipe bursucul - un țipăt chinuit, de-a speriat pădurea și pe gospodari, că începuseră să se aprindă luminile în odăi, dar numai vărul a înțeles că ruda lui e în pericol. Și a fugit către pădure, înarmat cu furca. Și-a întâlnit ruda cam pe la jumătatea drumului, plină de sânge. Au oblojit-o cum s-au priceput, până a venit ambulanța. Medicul venit i-a dezinfectat rănile înainte de a-l urca în dubă, și mare noroc a zis c-a avut, dar semne pe viață îi vor rămâne. Bine că i-a rămas viața, pe care să mai adune niște semne, dacă n-ascultă de sfat.

Bursucul nu caută înfruntări, se ferește; fuge de om, dar nu și atunci când se simte atacat. Nu-i mai mare de 80 de centimetri și e tare curat, dar solitar - doar când trebuie să se-nmulțească suportă femela în vizuina lui; puii sunt îngrijiți de mamă, până ajung să se descurce singuri și se împrăștie care încotro, singuri-singurei, săpând vizuine pe care le păstrează curate; pentru necesitățile fiziologice au locuri separate.

Oaspeții veniți de departe nu s-au mai încumetat de atunci să se plimbe în pădure nici ziua - mai bine rămâneau în umbrar, pe ulițele satului sau pe alte căi bătătorite pe care puteau întâlni cel mult capre, găini sau rațe și mai rar câte o pisică, sau vreun câine fugit de prin ogradă.