De ce ne facem semenii să plângă?

Întrebarea are multiple răspunsuri posibile și nu doresc, aici, să le aflu pe toate.

Unii, involuntar, îi fac pe cei dragi să plângă. Apoi regretă amarnic; își cer scuze, sunt iertați și mai tărziu fac la fel și iar își cer scuze. Ca și în cazul copiilor: nu e important ce l-a facut pe copil să tacă, important e ce l-a făcut să plângă!

Alții, par a se hrăni din a-i face pe ceilalți să plângă. Când au reușit să supere pe cineva până la lacrimi li se luminează chipurile și ochii le strălucesc. Sunt satisfăcuți. Acest gen de răutate nu o pot înțelege. Aș zice că nici nu vreau, dar vreau - poate reușesc să-i determin să înțeleagă că există și alte moduri în care pot fi fericiți. Sunt, oare, acești oameni, crescuți într-un mediu rău, într-o familie unde nu au auzit niciodată “te iubesc”; nu au fost niciodată mângâiați, alintați? Poate unii au avut parte de un mediu ostil în primii ani de viață, dar chiar toți? Pot fi acești oameni părinți buni dacă își rănesc semenii? Sunt ei un exemplu pentru copiii lor și pentru cei din jur? De fapt, sunt un exemplu: nu faceți ca ei!

Sunt oameni amăgitori, care vor să-și satisfacă necesitățile de moment sau să arate altora ce tari sunt ei și ajung să distrugă un suflet doar pentru plăcerea lor de moment; sunt oameni violenți, care nici nu încearcă să fie altfel doar pentru ceilalți nu-și pun mintea cu ei și îi lasă în jalea lor. Dar sunt și oameni care rănesc mereu și mereu prin răutăcisme ieftine care, adunate, pot distruge un suflet sensibil.

Cândva, în tinerețe, pe vremea când la filmele “bune” era înghesuială mare la intrarea în cinematograf, la coada pentru bilete, mulțimea mă împingea din spate și oricât mi-aș fi dorit nu puteam proteja pe cei din fața mea. O doamnă, coafată proaspăt, îmbrăcată frumos, de mână cu un domn, se întoarce spre mine și îmi spune, răstit: Nu te mai împinge în mine! M-a enervat cumplit! Ea nu-și dădea seama că în spatele meu era un puhoi de oameni?! I-am spus asta, așa cum mi-a venit atunci (ceva de genul): Te-ai moțat și nu-ți dai seama că și pe mine mă împing ații? M-a privit lung, parcă dându-și seama că am dreptate, dar am citit în ochii ei o mare tristețe și îi luceau în ochi lacrimi: practic, o jignisem. Se pregatise, poate, cu atenție pentru acea întălnire și eu o jignesc de față cu iubitul, îi stric ziua, cum s-ar spune. Mi-a părut enorm de rău dar mi s-a părut deplasat să îi cer scuze. Ce aș fi putut să-i spun atunci, cănd lumea din jur - în majoritate de vârsta mea - se amuza? În acel moment m-am trezit! Era, oricum, ceva ce nu mai făcusem niciodată - și nici n-am mai făcut de atunci înainte.

De ce să spui: dă-te mai încolo, grasule când poți spune doar dă-te mai încolo? De ce să îi spui unui necunoscut, pe strada, parcă ești moartea! când poți să taci, pentru că nu știi ce e în sufletul acelui om? Poate că e urât de la Natura dar are suflet sensibil. Uneori, un cuvânt, a împins oamenii la sinucidere, fiind picătura care a umplut paharul. Aleg să nu fiu o astfel de picătură.

Dar mi-a venit și mie rândul! Doar că mie nu-mi strică ziua astfel de oameni! Era mare înghesuiala în autobuzul care mergea spre gară și oamenii se înghesuiau înfiorător, călcându-se în picioare, să urce - oarecum, să zicem că era de înțeles, pentru că circulau rar și mai mereu erau aglomerate, pentru că așa era atunci. Lângă mine, în autobuz, erau doua valize mari - cu greu îmi păstram echilibrul pe verticală, împinsă de cei care încercau să urce, de cei care voiau să coboare. Paltonul - pentru că era iarna - se înfășurase aiuristic în jurul meu - de la atâta vânzoleală - și aveam senzația că sunt în cocon și dacă oamenii ar fi luat valizele acelea aș fi căzut. O femeie care voia să urce, strigă de pe trotuar, cu chipul schimonosit: Vopsita aia de ce nu se mișcă mai în față? M-a pufnit râsul, și în locul meu - oricum nu m-aș fi obosit să îi răspund - au strigat ceilalți: pentru ca nu poate!

Înainte de a acuza pe cineva de ceva ar trebui să ne întrebăm dacă nu exista un motiv pentru care persoana să nu facă ceea ce pare logic că ar trebui să facă. E ușor să stricăm ziua cuiva! Unii oameni au o mare sensibilitate sufletească și pot fi răniți foarte ușor.

Ar fi frumos să avem zile frumoase și să îi lăsăm și pe ceilalti să aibă zile frumoase. Iar dacă una dintre zile nu ne e frumoasă să n-o urâțim și pe a altora - pentru că ei nu au nicio vină dacă nouă ne tună și ne fulgeră.

Care ar fi răspunsul? Cel mai plauzibil (și trist) mi se pare a fi: pentru că putem.