Vălul parfumat al ceții

Ceața e fascinantă. E mai mult decât un nor aflat în legătură cu solul. Ceața te învăluie, te pătrunde, o poți simți ca pe o ființă vie. Poate avea parfumul ierbii proaspăt cosite, a frunzelor arse; poate avea parfumul pădurilor de conifere sau parfumul ultimului trandafir pe care l-ai văzut înflorit. Parfumul ceții nu pătrunde doar în nări, ci și în ființă. E măngâietoare, răcoritoare, surprinzătoare.

E un văl parfumat care acoperă ceva ce știi că e acolo și nu poți recunoaște. Ceața e vălul care te acoperă și te poate purta pe cărări nebănuite și te poți rătăci în chiar locurile cele mai cunoscute. Ceața îți șoptește la ureche, îți atinge umărul, îți udă părul și picioarele. Ceața te ademenește cu mișcări unduitoare, ridicându-se ușor, ca un văl care acum vrea să-ți lase plăcerea unei revelații și acum acoperă totul, lăsându-te nedumerit și măcinat de întrebări.

Învaluit în ceață te simți ca și cum ești singurul om de pe Pământ. Zgomotele se pierd în densitatea apei condensate și pășești ca și cum gravitația a slăbit; mai mult plutești și nu ai siguranța pasului pe care îl faci, nu știi către încotro te poartă pasul și simțul orientării aproape că este anihilat. Îți amintești de primii pași, nesiguri, pe care i-ai făcut ca ființă materializată. Ai tendința să pășești cu mâinile întinse spre înainte, ca și cum ai putea evita la timp vreun eventual pericol. Brațele întinse spre înainte doar îți dau senzația că mai ești stăpân pe drumul ales. E doar o senzație. În ceață, simțul văzului și al auzului nu-ți mai sunt foarte utile, trebuie să te lași ghidat de instinct pentru a putea ieși din pâcla deasă și aproape tangibilă în care ajungi uneori să te învârți. Ceața, oarecum, îți amintește că ești muritor. Poate ca ceața e visul Naturii.

Ceața poate avea și parfum de rozmarin, lămâie, bergamota, coriandru, ienupăr, lavanda, patchouli, santal și stejar, esențe cuprinse în apa Blue fog pentru bărbați - pentru că ceața poate capta și împliniri sau dorințe parfumate.

**

Am ajuns la o mlaștină, unde am întâlnit un omuleț gol-pușcă, odihnindu-se așezat pe o piatră. […] A pălăvrăgit trei ore întregi, într-o limbă pe care știu bine că n-am auzit-o niciodată și care nu are nicio legătură cu vreuna din lumea aceasta, dar pe care am înțeles-o totuși mai repede și mai bine decât pe cea a doicii mele. Când am vrut să aflu explicația unui lucru atât de uluitor, el mi-a spus că în Cunoaștere există un Adevăr în lipsa căruia te afli întotdeauna departe de înțelegerea lesnicioasă; cu cât un idiom se îndepărtează de acest Adevăr, cu atât e mai greu de înțeles. “Tot așa, continuă el, acest adevăr nu se ivește niciodată în muzică, fără ca sufletul, pe loc răscolit, să nu se îndrepte orbește spre el. Noi nu-l vedem, dar simțim că Natura îl vede; fără a putea pricepe cum o face, el ne încântă și, totuși, nu putem observa unde se află” […]

(Discurs despre adevăr, de Cyrano de Bergerac, în traducerea lui Ion Hobana).

Text înscris la Clubul Condeielor Parfumate găzduit de Mirela. Ideea temei aparține gazdei.