Alegeri extreme

Puțini sunt cei care își imaginează ce-ar face de-ar ajunge într-o situație în care ar trebui să facă o alegere extremă. De ce să ne gândim la așa ceva știind că nu ni se va întâmpla? Dar oare chiar știm? Sau... câți pot face alegerea în beneficiul majorității sau pentru salvarea unei singure vieți cu prețul distrugerii propriei vieți? În situații excepționale se arată adevărații eroi, iar eu îmi dau seama - cu oarecare tristețe - că nu m-aș număra între aceștia. Putem face daruri de Crăciun celor mai puțin norocoși, putem ajuta pe cei care nu se pot ajuta singuri, putem încerca să salvăm Planeta - și, implicit, oamenii - dar ce preț suntem dispuși să plătim în situații de excepție?

Se spune că era o dată un bărbat care lucra ca operator de pod, într-un mic orășel. Peste acel pod trecea o linie de cale ferată, iar slujba operatorului era aceea de a ține podul ridicat, astfel încât vapoarele să poată trece. Când se apropia vreun tren el trebuia să dea semnalul și să coboare podul.

Într-o sâmbătă însorită, omul și-a adus cu el băiețelul în vârstă de 7 ani, ca să stea împreună. Băiatul avea voie să meargă pe lângă râu, să se joace în apă, să arunce pietre în apă, să prindă fluturi sau să prindă pește.

Pe la prânz urma să treacă un tren. Omul a început pregătirile de coborâre a podului pentru ca trenul să poată circula în siguranță peste râu. Privind spre pod a zărit un copil cățărat pe pilonul de sub pod. Se juca exact pe locul unde podul urma să coboare. Privind mai atent a realizat îngrozit că acel copil era chiar fiul său. Disperat, a strigat la el, dar sunetul trenului care se apropia îi acoperea vocea. Știa că trebuie să ia o decizie rapidă. Dacă lăsa podul fiul său va muri. Dacă nu îl cobora, atunci toți oamenii din tren vor muri pentru că trenul va cădea în râu. Era o chestiune, deja, de câteva secunde.

Urlând în agonie, omul a împins maneta de coborâre a podului chiar în momentul în care trenul a ajuns în dreptul său. Fiul său a murit pe loc.

În timp ce trenul trecea, oamenii zâmbeau pe la geamuri și îi făceau cu mâna omului de la pupitrul de comandă și nu înțelegeau de ce acesta stătea cu capul plecat, împietrit. (Ilustrații fierbinți, Wayne Rice)

**

Black Mirror este un mini serial creat de Charlie Brooker în anul 2011. Fiecare episod descrie o realitate, arată modul în care trăim în acest moment și cum s-ar putea schimba viața noastră dacă suntem neatenți - zice C. Brooker.

The National Anthem este primul episod. În zori de zi echipa primului ministru britanic primește o filmare: prințesa S. a fost răpită. Filmul fusese deja răspândit pe net, deși au reușit să îl scoată în timp record. În filmare, prințesa, plângând și rugându-se să nu fie ucisă, citește revendicările teroriștilor. Pe scurt: teroriștii doreau doar ca primul ministru, la ora 16, să fie filmat întreținând relații sexuale cu un porc și imaginile să fie difuzate în direct pe toate canalele, cablu și satelit. Erau și instrucțiuni tehnice despre cum ar fi trebuit să se filmeze pentru a nu se putea recurge la efecte speciale.

Am râs aproape cu lacrimi imaginându-mi un prim-ministru (oricare ar fi el) în această postură; râdeau cu poftă și cetățenii britanici și toți cereau politicianului - căsătorit, având un copil abia venit în lume - să nu facă aceasta. Apoi, m-a șocat o astfel de perspectivă! Nu era nimic de râs! Soția îl ruga să nu o facă, dar regina l-a sunat personal și și-a exprimat convingerea că el va face tot ce poate pentru a salva viața copilei. Se făceau pariuri: o face / n-o face. Care mai de care dădea sfaturi ministrului despre cum să procedeze în caz că… dar toți înclinau balanța spre să n-o facă. Teroristul a trimis pachet un deget al prințesei… În acel moment majoritatea covârșitoare a cerut s-o facă; soția îl implora să nu o facă, indiferent de riscuri. La ora 16 toată suflarea țării era adunată în fața televizoarelor.

În timp ce primul ministrul se pregătea pentru actul cu porcul, în pustietatea orașului o fată se târa, singură și rănită…