22 iul. 2013

Bună dimineața Soare!

De ce e bună iertarea…

Un om stătea liniștit la masă, ospătându-se cu poftă din felurite bucate aburinde. La picioare s-a așezat câinele său. Privind spre ochii omului, câinele își spunea: Dă Doamne să mănânce cu poftă stăpânul meu și, după ce s-o sătura, să-mi dea și mie o bucățică!

În acest timp, s-a apropiat și pisica. Privindu-l pe om cum mănâncă și gudurându-se pe lângă el, își spunea în sinea ei: Dă Doamne să orbească stăpânul meu, doar o clipă, să-i pot fura mâncarea!

Câinele aștepta să primeasca tot ce omul s-ar fi îndurat să-i dea, cunoscând bunatatea stăpânului său. Pisica, însă, pândea orice moment să poata fura, lacomia îndemnând-o să nu se mulțumească numai cu ceea ce ar fi primit.

Rezumat la jurnal

Poposind pe blogul Zinei am citit una-două pagini din Jurnal de femeie. Am citit apoi și la Carmen, Jurnal de sfârșit de săptămână… Sunt și alții care au ales să scrie în jurnal și ideea mi se pare interesantă. Primul meu gând a fost: și eu! și eu! Am trecut la Taniușa, de unde pare că a pornit ideea și apoi la Melly… Dar! E ușor de zis și mai greu de făcut! N-am ținut niciodată un jurnal! Abia m-au convins colegele – prin clasa a VIII-a – să îmi fac, și eu, “caiet de amintiri” – și nu-l mai am…
De-ar fi să țin un jurnal ar apărea ceva de genul:
M-am chinuit înfiorător să postez ceva pe blog; am chemat IT-stul să vadă ce are PC-ul; am mult de învățat, am citit trei pagini azi și nu-mi amintesc nimic! Am fost afară în plină noapte pentru a căuta – și hrăni – un pui de pisoi care se tânguia undeva în apropiere, dar nu l-am găsit. L-am căutat și în a doua noapte, pentru că numai noaptea miorlăia… până când cineva mi-a spus că… e un pui de cucuvea care țipă să fie hrănit de părinții lui. Am mai meșterit câteva perechi de cercei și un colier și am vărsat lipiciul folosit pentru confecționarea ambalajului; am scris câteva pagini și când să le listez am constatat că tuș în cartușul imprimantei nu mai este; am omis să verific căsuța poștală electronică și am fost sunată să-mi citesc e-mail-urile! Am pus cafeaua pe foc și am uitat, așa că am mai făcut una… Motanii s-au încăierat - din nou - și când m-am băgat între ei, de data aceasta s-au dat cu ghearele la mine… Am fost trimisă la piață să cumpăr leuștean și am venit cu frunze de țelină. Am spălat rufe dar am uitat să pun detergent, așa că am luat-o de la capăt… Iar am uitat să mănânc… Am prăjit cartofi la două noaptea și am distrus parfumul aerului înmiresmat… și un fluture mare și negru intrat pe fereastră m-a alungat din bucătărie, așa că s-au ars cartofii până a venit cineva să stingă focul!
De nu mi-ar fi capul legat de gât aș fi în situația de a scrie: mi-am pierdut capul și nu știu unde…
Sunt campioană la gafe și – ar zice unii – catastrofă ambulantă. Numai cei care nu mă cunosc au curaj să mă lase singură mai mult timp. Unii spun că tare mă iubește Dumnezeu dacă am reușit să ajung – întreagă – pânâ la vârsta asta.

Unde nu-i cap vai de picioare!


Ei, am exagerat puțin, dar campioană la gafe sunt.

21 iul. 2013

Ora Albastră sau Parfumul zorilor - Poveste parfumată

Se cunoșteau de mulți ani și formau un cuplu de câteva luni. Nu-l dorise în mod deosebit ca iubit,  pentru că nu voia să distrugă acea prietenie minunată care rezistase în timp, dar a dorit să-și umple singurătatea, în lipsa celui pe care-l dorea și care se bucura de iubire alături de alta, și și-a spus că prietenia avea să reziste și în eventualitatea unui eșec amoros. Știa că el nutrește pentru ea sentimente care depășeau limitele camaraderiei dar și-au promis - atunci când au împărțit așternutul și altfel decăt ca amici - că prietenia va rezista și în cazul în care alte persoane se vor dovedi a fi compatibile.

Închiriaseră o cabană, undeva pe o creastă de munte unde temerarii puteau ajunge și călare pe motocicletă. N-a trebuit să li se propună de două ori pentru a accepta provocarea. Tentația pustietății și testul de îndemanare i-a atras imediat.

8 iul. 2013

Parfum de alb - Poveste parfumata

Cine știe din ce motiv, niciodată nu mi-a plăcut alb pentru articole vestimentare, decor și altele de gen, dar îmi place când îl văd în Natura. Plantelor, animalelor, zăpezii... li se potrivește alb... Pe vremuri, când auzeam puștoaicele discutând despre rochia de mireasă îmi imaginam ca a mea va fi roșie. Când vedeam pe cineva îmbrăcat în alb îmi ziceam că seamănă cu un medic și imediat parcă simțeam mirosul dezinfectantului amestecat cu mirosul de medicamente, de sânge și alte fluide (pitici aliniați, ar zice unii). Mai târziu, când aflam despre cineva că e medic fugeam cât puteam de repede. Și, mă gândesc acum, cum o fi cu atracția dintre oameni? Chiar e o reacție chimică, așa cum afirmă unii cercetători? Pentru că s-a întâmplat să mă simt puternic atrasă de un bărbat iar când am aflat că e medic “mi-a trecut” de parcă n-ar fi fost - spre marea lui nedumerire, dar și a mea. Poate că mă copleșește “dorul de fugă” deoarece unii medici se cred un fel de “dumnezei”? Poate pentru că mulți dintre ei văd simptome de boală gravă în orice pistrui? Poate pentru că unii pretind bani de la cei aflați în suferință deși, când sunt admiși în profesiunea de medic, declară sub jurământ că sănătatea pacienţilor va fi pentru ei obligaţie sacră și că nu vor îngădui să se interpună între datoria lor şi pacienti consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială? N-am idee, dar nu mă gândesc serios să aflu răspunsul.