Ca la noi la nimenea

Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, în Botoșani. A fost poet, prozator, dar și jurnalist, un bun observator al realității românești de atunci.

A debutat în ianuarie 1866, cu poezia La mormântul lui Aron Pumnul, publicată într-o broșură numită Lăcrămioarele învățaceilor gimnagiaști. Aron Pumnul i-a fost profesor de limba română în gimaziu.

Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare. A fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.

Citind azi articolele publicate de el în presa vremii, parcă-parcă, recunoaștem realitatea de azi. Să nu se fi schimbat nimic în viața (și mentalitatea) cetățenilor români?

Ca la noi la nimenea

Proverbul acesta, moștenit din moși strămoși, e rezultatul unei dureroase istorii, în cursul căreia poporul nostru, pierzând orice speranță de îndreptare, ia lucrurile mai mult în bătaie de joc, ca și când lui Dumnezeu i-ar fi plăcut să drapeze tragedia sorții noastre cu foarte multe scene comice.

Realitatea tragică a vieții noastre de stat e nespusa mizerie a populațiunilor de jos, e stoarcerea lor prin nemăsuratele clase improductive, compuse mai cu seamă din străini, e ușurința și lipsa de caracter în viața publică, e putrejunea bizantină a puilor de fanarioți care, sub masca interesului general, fură de sting, fie pe calea diurnelor și lefilor nemeritate, fie prin arendarea moșiilor statului, fie pe alte mii de căi. […]

Autori care nu știu a scrie o frază corectă, oameni de stat cari nu pot justifica nici săvârșirea școalei primare, avocați fără știrea lui Dumnezeu, pictori orbi și sculptori fără mâini, generali care nu știu citi o hartă, subprefecți ieșiti din pușcărie, legiuitori recrutați dintre stâlpi de cafenele, jucători de cărți și oameni cu darul beției, caraghioși cari înaintea erei liberale vindeau bilete la café chantant, iată banda ocultă care guvernează azi România, banda care, până mai ieri republicană până la comunism, astăzi crează decorații împărțindu-le între ei cu profunzime; ieri voind să răstoarne pe Domn, azi îl titluiesc rege; ieri proclamând republică la Ploiești, azi joacă cu aceeași măiestrie pe lingușitorii Curții. […]

Administrațiunea unei țări formează un tot nedivizibil; […] când o bucată a mecanismului merge rău, toată sistema din care face parte sufere. […]

Ne-am plâns de escesele și de abuzurile comise în armată, ne-am plâns de cele comise în administrațiune; ar fi trebuit poate să începem prin a ne plânge de modul în care justiția, și mai cu osebire juzii instructori înțeleg a-și face datoria față cu delapidatorii, cu hoții, cu cei ce comit felurite abuzuri, și pe care celelalte ramuri de administrațiune îi trămit înaintea tribunalelor. […] un delapidator, un hoț dovedit, trămis înaintea justiției și achitat sau liberat prin ordonanță de neurmărire, este o mare încurajare, un puternic îndemn pentru alți hoți, pentru alți delapidatori. […]

Ne plângem că unii subprefecți fură și bat, că unii vameși fură, că unii perceptori și casieri fură. Așa este, din nenorocire. Dar, pe de altă parte, meargă oricine la ministerul de financie, și vază câți funcționari culpabili au fost dovediți și dați de aceste administrațiuni în judecată, și câți au fost condamnați. […]

Faptul e deplorabil; le arată o tristă stare morală, chiar la aceia a căror instrucțiune ne dădea dreptul să-i privim ca pe agenții cei mai activi ăi mai luminați ai rădicării nivelului moral în țară. […]

(12 septembrie 1878)

Din volumul “Ne e sila…”, Ed. Societății Soroc S.R.L., București 1991, p. 45 și următ.