Parfumul secret al grădinii

Micuța orfană a fost găsită de surori pe treptele mănăstirii baziliene într-o noapte cu nori groși care parcă au așteptat ca îngerașul să fie dus la adăpost pentru a-și putea scutura ploaia grea care îi încărca. Surorile i-au spus Stela, pentru că luminase noaptea aceea neagră încărcată de furtună și de atunci le lumina zilele și nopțile. A fost cel mai cuminte bebeluș pe care l-au întâlnit - și întâlniseră mulți, pentru că ajutau să nască pe femeile din satul izolat în munți, departe de războiul care bulversase întreaga lume. Mai plângea și ea, dar niciodată în ceasurile de rugăciune. Stareța, foarte serioasă de felul ei - și pe care nimeni n-o văzuse zâmbind până n-a întâlnit-o pe Stela - se lumina până în adâncul ființei când copila îi zâmbea cu gurița ei știrbă. Fetița creștea armonios. Buclele ei blonde și rebele păreau un lan de grâu copt în bătaia vântului iar ochii mari erau ca două bucăți de cer senin în care, de-ai fi reușit să privești adânc, ai fi aflat toate secretele Lumii. Buchisea textele cărților sfinte - habar nu avea despre înțelesul cuvintelor dar se bucura că știe desluși slovele.

Crescând, cobora cu surorile în sat, să mai dea o mână de ajutor unde era nevoie și să mai aline durerea celor care și-au pierdut fiii în război. Sătenii se luminau la chip când o vedeau mereu veselă, mereu cu un cuvânt potrivit. Le povestea despre minunile din grădina mănăstirii și toți zâmbeau de fermecătoarea ei naivitate, de mintea curată care nu înțelegea concepte precum rău, durere, nefericire…

Văcarul urca mai des la mănăstire, sau își trimitea copiii să ducă lapte proaspăt; morarul și pădurarul făceau la fel pentru ca surorilor să nu le lipsească făina și lemnele, iar zidarul repara fără plată zidurile vechi ale mănăstirii baziliene numai pentru a sta mai mult în apropierea Stelei.

Fata își petrecea cea mai mare parte a timpului în grădină - fie vară, fie iarnă. Vorbea cu florile, filosofa cu arborii, îi mângâia când erau încărcați de zăpada; stătea la taifas cu fluturii, albinele sau păsările și surorile se minunau de cuvintele pe care ea le rostea uneori ca și când repeta cuvinte spuse de altcineva. Își imaginau că ceea ce citea cu aviditate devenea conștiință. Uneori ședea pe marginea micului iaz din grădină și vorbea frunzelor care pluteau pe oglinda apei sau râdea în hohote când lovea încetișor oglinda apei cu vârful degetelor. Când o întrebau ce face le răspundea râzând că prietenii ei sunt ființe foarte inteligente și puse pe glume. Surorile nu mai insistau: mulți copii au prieteni imaginari. Dar Stela creștea și continua să își întâlnească prietenii pe care numai ea îi putea vedea și auzi. Poate singurătatea să fi fost cauza și, poate, ar trebui să înceapă a se gândi dacă Stela ar trebui să le devină soră sau să o lase, mai întâi, să cunoască lumea, să aleagă ea calea pe care ar vrea s-o urmeze.

Grădina mănăstirii devenise o oază de bucurie pentru suflet. Chiar și amarilis părea să fie foarte fericită în îngrijirea Stelei - deși nu făcuse mulți ani vreo floare. De la ea au aflat că maceratul din floarea de hibiscus scade tensiunea arterială. Căutaseră în cărțile lor și aflaseră că fata are dreptate - nu știau că era interesată și de cărțile foarte vechi. Dar Stela nu citise acele cărți, ci aflase totul de la micuții ei prieteni care speriau pisica și făceau câinele să latre “la Lună”. Se amuza când surorile își imaginau că pisica și câinele alergau după coadă când, de fapt, doreau să scape de micuțele ființe care râdeau în hohote ținându-se de coada lor și văzând animalele disperate să scape de intruși. Râdea împreună cu ei, dar îi ruga să înceteze, să le fie milă de bietele ființe. Atunci spiridușii își găseau altă ocupație: parfumau grădina astfel încât să le zăpăcească pe surorile care nu înțelegeau de ce simt parfumul florilor care lipsesc cu desăvârșire din grădina lor și care le amintea de locurile în care trăiseră cândva. Poate îl aducea vântul pe aripa lui, se gândeau ele.

N-au fost deloc mirate când fiul fierarului a început să-și facă de lucru tot mai des la mănăstire. Parfumul grădinii putea zăpăci pe oricine, fiind un amestec olfactiv senzual în acorduri de arome exotice, neobișnuite. Plimbarea printre plante era o respirație prin care descopereau Natura. Îi învăluia un parfum natural, blând și radiant ca o apă cristalină în care se oglindea simplitatea și frumusețea vieții de zi cu zi. Aveau un vis frumos care trebuia dezvăluit, trăit. Spiridușii contribuiau din plin la starea de euforie ce-i cuprindea pe cei doi tineri care se simțeau învăluiți de parfumuri minunate, esențe pure de apă cristalină și de verde crud efervescent, cu note de bergamota crescută sub soarele Calabriei și flori de mandarin, alternând cu accente intens strălucitoare în care parfumul de primăvară se evapora, lăsând locul esențelor de trandafir turcesc, iasomie egipteană și violete atinse de diafana esență a florii de nufăr, culminând cu notele seducătoare și voluptos delicate ale ambrei, ale moscului alb, lemnului de santal, cedrului și rădăcinii de vetiver.

Ninfea e o apă de toaletă cu un început efervescent de fructe, ușor amărui, umplând aerul cu forța explozivă a Naturii, amestecând fin note florale intense combinate cu artă, transformând ambientul  într-o grădină în perfectă armonie cu verdele ierbii și apa clară și răcoroasă, devenind un fond de acorduri delicate și senzuale care acoperă pielea ca un voal rafinat și personal.

Text scris pentru Clubul condeielor parfumate găzduit de Mirela. Tema - Parfumul secret al unei grădini sau Parfumul vocilor din grădină - e aleasă de gazda Clubului.