La plimbare cu Lady

Admirând la Cristi câini din rasa Ciobănesc de Berna scriam că îmi plac câinii de talie mare pentru că celor mititei ar trebui să le pun clopoțel, să nu fie călcați în casă... Și mi-am amintit de pățania cu Lady (așa era trecută în acte, dar toți îi spuneam Miți), o cățelușă care a murit în anul 2009, la vârsta de 16 ani. O cățelușă extraordinar de inteligentă și de educată, metis, adoptată de pe stradă când era mică-mică, și a fost hrănită cu biberonul aproape o lună.

Așa micuță - ca talie - cum era, când avea vreo 7-8 ani a pus la punct o cireadă de vite care o luaseră de nebune pe un câmp, speriate de un tâmpit care a intrat pe ”drumul de țară” cu viteza mare, ridicând praful de nu se mai vedea om cu vită și scrâșnind din toate încheieturile ditamai cabina cu remorcă de 20 de tone, goală. A alergat Miți în jurul vitelor - dus-întors - cu o viteză pe care nu i-o bănuise nimeni până atunci, și le-a adunat la un loc.

Miți era cățelușa unor prieteni și, din când în când, începand cu anul 2008, o lăsau în grija noastră, știind că ne-am descurca și dacă ar fi să se îmbolnăvească sau ceva... plus că știau că avem și noi câine și îl îngrijim. Miți mă iubea și pe mine, tare mult, din fericire, și s-a acomodat ușor cu prima absență lungă a prietenilor ei.

Noi aveam un câine din rasa boxer la acea vreme, în 2008, și tot boxer  am avut până în anul 2000 iar de-a lungul timpului am avut în grijă alte rase de câini mari, puternici, pe care simți că-i ai la capătul lesei și e nevoie de forță pentru a-i stăpâni în anumite situații pe aceia care nu sunt prea corect educați. Miți a fost primul câine mititel de care am avut grijă.

1993 - 21.09.2009

Rămân cu Miți. Dimineața, s-o duc la plimbare. Îi pun zgarda - încheiată larg, pentru că era câine cuminte, educat și nu îl interesau alți câini, oamenii sau pisicile. Îi pun lesa și hai tai. În hol îmi zic: ce ușoară e! Nu-mi venea a crede! Nici nu știam că am câine la capătul lesei! Ceea ce mi s-a părut foarte reconfortant! Coborâm cu liftul, ajungem pe aleea din fața scării - vreo zece metri până la trotuarul principal. Și plec. Ajung la capătul aleii și privesc în jos, spre Miți. Înțepenesc o clipă! La capătul lesei atârna zgarda! Privesc în stânga, privesc în dreapta, spre oamenii care treceau, poate a ajuns printre ei! Miți nicăieri! Dau să fug, disperata, spre intrarea în bloc, poate s-a strecurat înapoi! Când colo! Miți ședea frumos pe treapta de la intrare și mă privea ca și cum și-ar fi zis: Până unde are asta de gând să plimbe zgarda?!

I-am pus zgarda, strângând-o cât să nu-și mai poată scoate capul și... într-un final mi-a trecut și criza de râs!