Din istoria poliției române

La începuturile organizării statale, fruntaşii satului, "oamenii buni şi bătrâni" şi căpeteniile oştirii sunt cei care au în sarcină aducerea la legalitate a nelegiuiţilor, siguranţa locuitorilor, liniştea în provincie, paza bunurilor, prinderea celor ce săvârşeau fărădelegi.

Primele atestări privind Poliţia Română datează din vremea lui Neagoe Basarab sau a lui Mihai Viteazu (crearea instituţiei agiei), continuă cu domnia lui Mihai Șutzu (organizarea pazei Capitalei, emiterea primelor acte de identitate şi reglementarea portului armelor) iar din 1806, organele de pază şi ordine din Capitală primesc denumirea generică de Poliție.

Hatmanul în Moldova şi spătarul în Muntenia sunt responsabilii cu atribuţii tipice de poliţie. Aga - demnitate atestată documentar în 1567 (Muntenia) şi în 1592 (Moldova) - are competenţă în mahalalele din centrul capitalei, iar spătarul are periferia şi restul teritoriului.

Termenul aga e de origine turcească. Aga avea în primul rând accepţiunea de comandant general al pedestrimii şi dorobanţilor în Ţara Românească (sec. XVII).

Vătaful de vânători, juzii, ispravnicii de judeţ, vânătorii de urme, seimenii, dorobanţii, pârcălabii, priveghetorii ocoalelor, căpitanii de margine, străjerii, călăraşii, slujbaşii menzilurilor, zapciii, cazacii, poteraşii, răspântiaşii, vătăşeii şi epistaţii Agiei, ispravnicii de judeţ reprezintă tot atâtea categorii de persoane care, până în secolul al XIX-lea au în sarcină asigurarea bunei orânduieli în Moldova şi Ţara Românească.

Cei care îndemnau la răzmeriţă, nu făceau cuvenita curăţenie lângă prăvălii, vindeau cu lipsă la cântar, cleveteau contra domnitorului, aveau să cunoască din plin pedeapsa loviturilor la falangă ale marelui agă, mai ales că, din 1775, se înfiinţează Tribunalul Agiei. Printre cauzele aduse în faţa Tribunalului Agiei în 1832 menţionăm: împreunarea în silă (viol), muşcătura de câine, tentativă de răpire, stricarea unor haine etc.

La 1776, armaşii aveau şi însărcinarea de a prinde tâlharii, care erau aduşi legaţi la temniţă, cu toate lucrurile găsite asupra lor. Începând cu Regulamentul Organic (1831 în Moldova şi 1832 în Ţara Românească), Bucureştiul este împărţit în 5 vopsele sau sectoare - roşu (centrul), verde (II), albastru (III), negru (IV), galben (V) - în cadrul fiecărei asemenea diviziuni existând o Komisie, condusă de un komisar. La rândul ei, fiecare comisie se împărţea în câte trei despărţituri, conduse de un subcomisar, iar fiecare despărţitură includea mai multe mahalale (în total 82), în frunte cu epistaţi, ajutori de epistaţi şi câte trei vătăşei.

Agia se transforma în Poliţie în timpul ocupaţiei ruseşti din 1806 – 1812. Vel aga răspundea de paza şi ordinea Capitalei şi era subordonat direct domnitorului. Denumirea poliţie este un termen grecesc, ajuns la români de la ruși.

În 1821, Tudor Vladimirescu acordă scutiri de taxe şi impozite celor însărcinaţi să menţină ordinea publică şi să apere proprietatea cetăţenilor, iar în 1831, prin Regulamentele organice, atribuţiile poliţiei sunt extinse. În timpul Revoluţiei de la 1848 are loc reorganizarea poliţiei, prin apariţia instituţiei şefului poliţiei Capitalei căruia i se subordonează Guardia municipală.

În anul 1848, sub domnia lui Gheorghe Bibescu denumirea de vel agă se transforma în aceea de şef al Poliţiei Capitalei, titlu care este transformat în prefect de poliţie.

Prima uniformă de poliţie a fost reglementată de către domnitorul Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu, la 31 decembrie 1844. Se numea uniforma mare şi se purta la ceremonii şi zile solemne.

Uniforma a suferit mai multe schimbări de-a lungul vremii.

La 9 iunie 1850, domnitorul Ghica Vodă (Grigore Alexandru Ghica) emite Cronica poliţienească prin care, în cele 158 de articole, erau reglementate sarcinile înaltei poliţii şi obişnuitei poliţii, ceea ce a constituit momentul creării primei structuri centrale cu atribuţii în organizarea şi coordonarea activităţilor poliţieneşti. Îndatoririle poliţiei în această perioadă erau: să vegheze pentru liniştea cea dinăuntru a oraşului sau târgului; să vegheze pentru dezradăcinarea răului, cum sunt: tâlhării, pungăşii etc.; să vegheze pentru buna stare a sănătăţii locuitorilor din oraşe; să vegheze pentru ca zidirea caselor şi prăvăliilor să fie făcută în siguranţă s.a.

Domnitorii Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei reorganizează serviciile poliţieneşti, în 1847 şi 1852, numărul dorobanţilor din escadronul folosit la menţinerea ori restabilirea ordinii publice, ajungând la 100. Sub domnia lui Bibescu, denumirea de agă se transformă în cea de şef al Poliţiei Bucureştiului, se introduce condica de poliţie pentru arestaţi, numărul vătăşeilor de mahala ajungând la 340, iar pompierii devin corp separat. Din anul 1859, titulatura se schimbă, după model francez, în prefect al Poliţiei Capitalei, denumire ce se păstrează până în 1940.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Vornicia din Lăuntru a luat denumirea de Ministerul de Interne. La 4 noiembrie 1860, domnul Alexandru Ioan Cuza a aprobat Legea pentru organizarea poliţiei. Între noile sectoare de activitate s-au numărat serviciile de siguranţă şi circulaţie. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în 1864, înfiinţează Poliţia Comunală de pe lângă primării, în fruntea acesteia fiind însuşi primarul. Se pun și bazele Serviciului Circulaţie al Capitalei (pentru care se desemnează 5 comisari) şi apare pentru prima dată titulatura Poliţia Municipală. Foştii gardişti devin sergenţi de stradă, constituiţi într-un corp şi sunt însărcinaţi cu urmărirea respectării orarului localurilor publice, supravegherea circulaţiei vehiculelor, combaterea cerşetoriei, îndrumarea cetăţenilor, supravegherea indivizilor suspecţi ş.a.

În anul 1868, Adunarea Deputaţilor a adoptat Legea privind poliţa rurală.

În anul 1876 s-a înfiintat pentru prima dată un serviciu fotografic pentru identificarea delicvenţilor. Tot în anul 1876 s-a elaborat Legea pentru instituirea Poliţiei Judiciare în Bucureşti, iar în anul 1879 s-a creat funcţia de Inspector de Poliţie.

În anul 1887, în legea comunală s-a prevăzut că poliţia administrativă poate exercita măsuri de poliţie comunală la cererea primarilor şi ajutoarelor lor.

Cea dintâi lege care dă o adevarată organizare Poliţiei a fost promulgată la 1 aprilie 1903, fiind intitulată Legea pentru organizarea Poliţiei Generale a Statului. Această lege este considerată, din punct de vedere istoric, prima lege organică de poliţie, în care s-au precizat atribuţiile şi competenţele personalului poliţiei, instituind principiul stabilităţii organelor poliţieneşti şi scoaterea lor în afara luptelor politice. Legea a fost elaborată de ministrul de Interne, liberalul Vasile Lascar, care poate fi considerat părintele şi organizatorul Poliţiei din România.

Începând cu Legea de organizare a poliţiei a lui Alexandru Ioan Cuza (4 noiembrie 1860), urmată de Legea lui Vasile Lascăr (1 aprilie 1903) şi de Legea pentru organizarea Poliţiei Generale a Satului (8 iulie 1929), competenţele organelor de poliţie sunt extinse, iar raporturile cu celelalte structuri ale statului mult mai bine reglementate.

Dupa făurirea statului naţional unitar român, în urma Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, Legea pentru organizarea Poliţiei Generale a Statului, care poate fi considerată prima lege modernă de organizare a Poliţiei Române. Legea stabilea că Poliţia Generală a Statului îşi exercita autoritatea pe întreg teritoriul ţării, fiind organul de stat însărcinat cu asigurarea ordinii interne, a pazei, a liniştii publice şi a siguranţei naţionale. A fost înfiinţată Direcţia Generală a Poliţiei Statului care cuprindea trei direcţii: administrativă, judiciară şi siguranţă. Prin lege s-au fixat atribuţiile acestor direcţii într-un stat naţional unitar cu structuri moderne. Astfel poliţia trebuia să aibă un rol de pază, unul de execuţie, şi unul de prevenire. Au luat fiinţă: Poliţia Sanitară, Poliţia Vamală, Poliţia Teatrelor, a Presei, Poliţia Vânzării Băuturilor Spirtoase s.a.

După mişcările ţărăneşti din 1907, la 25 martie 1908, în cadrul Ministerului de Interne, s-a creat Direcţia Poliţiei, denumire schimbată apoi în Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale, Inspectoratul General al Miliţiei şi Inspectoratului General al Poliţiei Române de azi.

Creată la 25 martie/7 aprilie 1908, Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale (D.P.S.G.) era condusă un an mai târziu de un director, ajutat de un inspector general. Pe linie ierarhică urmau apoi doi subdirectori şi doi subinspectori, şefi de birou (clasa I, II), subşefi de birou (clasa I, II), comisari (clasa I, II, III), comisari-ajutori (clasa I, II, III). Prin Legea din 17 martie 1908 a fost creată Siguranţa Generală a Statului, în cadrul Poliţiei generale din Ministerul de Interne.

După Unirea din 1918, în fruntea Poliţiei se afla prefectul de judeţ, excepţie făcând Bucureştiul, Iaşiul, Craiova, Galaţi şi în oraşele mai mari, care aveau prefecţi de poliţie.

Unirea din 1 decembrie 1918 a pus Poliţia în faţa unor noi provocări, generate de structurarea noilor unităţi poliţieneşti din Transilvania, teritoriu românesc aflat până acum sub administraţie austro-ungară.

Prin Legea Poliţiei Generale din 21 iulie 1921 adoptată urmare a propunerii ministrului de Interne, Alexandru Vaida Voevod, au fost fixate atribuţiile poliţiei generale a statului, sub cele trei forme: poliţie administrativă, poliţie judiciară şi poliţie de siguranţă de stat.

După unificarea administrativă (1923), în 1929 se adoptă o nouă lege a poliţiei (Legea Vaida Voevod). Legea s-a caracterizat prin unificarea reglementărilor, specializarea, intelectualizarea, depolitizarea şi stabilitatea poliţiştilor. Ca prim reprezentant al guvernului în teritoriu, prefectul judeţului dădea poliţiei ordine scrise.

În temeiul Legii din 26 ianuarie 1937 au fost fixate atribuţiile Ministerului de Interne şi implicit cele ale Direcţiei Generale a Poliţiei, care aveau ca sarcină menţinerea ordinii publice în prevenirea şi reprimarea oricăror violări a legilor şi a regulamentelor care priveau ordinea publică.

Caracteristica perioadei de până la sfârşitul sec. al XIX-lea este instabilitatea sediilor, a funcţionarilor poliţieneşti, implicarea politică a Poliţiei, una din atribuţiile nescrise ale Poliţiei fiind aceea de a garanta partidului aflat la guvernare reuşita în alegeri.

În anul 1940 s-a format Direcţia Generală a Poliţiilor şi Siguranţei Statului prin unirea Direcţiei Generale a Poliţiei, Corpului de Jandarmi şi a Prefecturii Poliţiei Capitalei, denumirea sub care va funcţiona până în anul 1949, când prin politica de sovietizare a instituţiilor statului s-a reorganizat sub numele de miliţie. După decembrie 1989 s-a revenit la denumirea tradiţională de poliţie.

La 23 august 1944 se instalează un cabinet dominat de comuniști. Mulți poliţişti sunt retrogradaţi, destituiţi, arestaţi, torturaţi, condamnaţi, închişi, în urma unui simplu denunţ de a fi cercetat de-a lungul carierei un comunist. Prin Decretul nr. 25 din 23 ianuarie 1949 se înfiinţează Miliţia. Pentru a completa efectivele, sunt cooptați în miliție fel și fel de categorii de indivizi - în general dintre cei săraci și fără multă școală, care puteau fi ușor manipulați impotriva populației și care, mai apoi, din tată în fiu, alegeau să fie milițieni. În contextul înăbuşirii oricărei opoziţii, al naţionalizării mijloacelor de producţie şi colectivizării agriculturii, având nevoie de un aparat represiv mărit, comuniştii români, sprijiniţi de comisari sovietici, încadrează şi promovează în Miliţia Populară elemente dintre cele mai nepregătite şi de un caracter îndoielnic.

Prin Decretul-Lege nr. 2/27 decembrie 1989 se reînfiinţează Poliţia Română ale cărei competenţe vor fi reglementate, ulterior, prin Legea nr. 26 din 18 mai 1994 şi prin Legea 218 din 23 aprilie 2002.

Demilitarizarea poliției a îneput a fi discutată din anul 1998. Procesul a avut loc în anul 2002, fiind o necesitate pentru integrarea României în Uniunea Europeană. Profesia de polițist a fost redefinită, intrând în nomenclatorul de meserii din România; gradele militare ale polițiștilor au fost echivalate cu grade profesionale.

Sursa, între altele, pietriceaua.ro (istoria_poliției)

Altele:

Scoala de politisti

Politia si Siguranta Nationala