Parabola celor nouă chei

Sunteți atât de prostuți, mielușeii mei, încât atunci când găsiți o cheie vă trebuie și ușa, iar când găsiți o ușă, cheia de la ea.

Iar lumea este atât de simplă, încât orice ușa are cheia sa, și orice cheie are ușa ei.
Lumea, mielușeii mei, nu este decât un labirint de uși deschise, care doar par a fi închise.
Dacă vreți să vă pierdeți în acel labirint, nu ezitați niciun moment. Iată rețeta: nu se lasă din mână cheia și se descuie, se descuie cu ea mereu.
Aflați că ușa despre care vă vorbesc nu se vede decât deschisă, iar pentru a o deschide trebuie nu trei, ci de trei ori câte trei chei. Nici șase, nici opt, ci nouă.
Atâta timp cât n-o veți avea pe cea de-a noua, celelalte opt nu vor descuia nimic și veți fi luați drept nebuni. Se va zice: Iată-l pe nebunul acela cu cheile.
Apoi o veți găsi pe cea de-a noua. Atunci, trecând pragul ușii, nu vă mai dați osteneala de a vă mai întoarce să strigați: Am găsit! Am găsit!
Căci în ușa cea invizibilă nimeni nu vă va mai vedea, iar strigătul vostru va rămâne neauzit.
Nu vă mai dați osteneala de a vă mai întoarce.

(Tradiția Celor Nevăzuți)

De când e omul pe Pământ se poate constata că omul lăuntric a existat dintotdeauna. Omul cu privirea întoarsă spre lumea launtrică s-a născut deodată cu omul însuși. În istoria vieții, conștiința existenței s-a născut odată cu conștiința iluzoriului, ca și cum vizibilul și invizibilul ar avea aceeași importanța și chiar aceeași valoare în ce privește supraviețuirea, cel puțin în cazul animalelor superioare.

Oamenii de știință nu au aflat nici azi care e funcția visului. Visarea cu ochii deschiși, însă, e gândirea noastră conștientă, care oferă o altfel de imagine a lucrurilor. Putem vedea lei, tigri și putem vedea că ne jucăm împreună cu ei sau că fugim din calea lor cu viteza luminii.

Dintotdeauna, bogația nicicând epuizabilă a vieții sale interioare l-a convins pe om că lumea invizibilă este la fel de reală, dacă nu și mai reală decât aceea vizibilă.

Platon, în Mitul peșterii, a exprimat această convingere, invitându-ne să vedem în lucruri umbra mișcătoare a Ideilor eterne. Există o lume invizibilă, accesibilă doar gândirii noastre.

Adesea - spune Plotin - mă trezesc din trupul meu revenind la mine însumi. Devin exterior lucrurilor, interior mie însumi. Văd o frumusețe de o miraculoasă măreție. Atunci, sunt sigur, particip la o lume superioară. Viața pe care o trăiesc atunci este cea mai înaltă. Mă identific cu Divinul, sunt în el. Și, odată ajuns la acest act suprem, rămân astfel.

Mai există și azi mistici, dar nu prea mai există oameni care să îi înțeleagă, iar dacă există, se expun aceleiași exilări ca și misticul.

Progresul științific este  singurul progres incontestabil. Valorile care nu sunt recuperate de știință se prăbușesc unele după altele. Lumea invizibilă tradițională, pâinea spirituală a părinților noștri, este esențialmente străină științei. Nimic din ceea ce ține de spirit, de lumea cealaltă, de realități imateriale, de viața de apoi nu ține de lumea fenomenelor științei experimentale.

Activitatea intelectuală favorită a timpului nostru este demistificarea, operațiune prin care o mistificare colectivă este denunțată, dată în vileag, iar victimelor ei le este arătată înșelătoria. Tot ceea ce vine să-și impună în fața rațiunii prorpiul punct de vedere este presupus o mistificare, căreia trebuie să i se găsească trucul. Succesele mereu reînnoite ale științei au convins inconștientul colectiv că acest truc este găsit întotdeauna, mai devreme sau mai târziu. Sistemele raționaliste elaborate în marginea științei, dar cu structurile ei, îi aduc aici sprijinul lor atunci când știința însăși se arată a fi lipsită de o bază solidă sau când e prea complicată pentru ca ignorantul să poată fi demistificat. Orice om educat în climatul științific simte nevoia să înțeleagă. Cu toate acestea, știința nu încetează să mărească imensitatea a ceea ce nu știm, ascensiunea ei nicicând întreruptă îl convinge chiar și pe cel care nu e om de știință (de fapt, mai ales pe acela) că e mai bine ca ideea conform căreia ar putea exista ceva care să nu aparțină lumii fenomenelor să fie trecută la rubrica pierderi. A spune despre o idee, despre un demers sau despre orice altceva că nu este științific înseamnă a-i rosti suprema condamnare. Nu e științific, deci așa ceva nu există sau este fals. Dacă veți spune cuiva ceea ce a spus Plotin, că deveniți exterior lucrurilor și contemplați o frumusețe de o minunată măreție, atunci veți fi ascultați cu atenție, vi se va măsura tensiunea, pH-ul salivar, reflexul psihogalvanic și altele, veți fi invitați să vă povestiți copilăria și veți primi o explicație care nu are legătură cu nimic din ceea ce ați vrut să spuneți. Dacă insistați se vor putea chiar reproduce experimental, cu ajutorul mijloacelor fizice, chimice și fiziologice acele stări despre care vorbiți sau ceea ce se crede că ar fi ele.

Vom ști vreodată dacă ceea ce afirmă misticii este adevărat? Poate că nu, dar merită să reflectăm. Leacul pentru vindecarea cancerului nu există, dar nu se renunță la căutări.

Sursa: Metanoia. Fenomene fizice ale misticismului, de Aime Michel, Nemira, 1994)