O zi încărcată!

Ce motive de stres ai putea avea tu?! mă întreabă câte o inteligență ambulantă care crede că cine nu se plânge continuu are viață fără stres. Da, ar avea!? Dar întâlnește (și) pe cei care pun întrebări ca ale ei, inteligența ambulantă!

Te-am sunat ieri și nu erai acasă! îmi reproșeaza cineva, la telefon. Ca să vezi! mă uimesc în gând.

- Unde ai fost?!

- Pe-afară!

- Pe-afară unde?!

- Dacă-ți spun că m-am dat în bărci cu cineva pe care nu cunoști e ok?

- Cine?

- Cine ce?!

- Cine s-a dat cu barca?!

- Eu.

- Unde?!

- Pe undele apelor ochilor tăi de stres ambulant! Tu n-auzi ce zic?

- Ba da!

- Ce-am zis?!

- Că ai fost pe-afară… Voiam doar să aflu ce mai faci; ce te stresezi așa?!

- Sunt bine, mulțumesc…

- Și eu! Azi am fost să-mi plătesc facturile la telefoane și apoi am cumpărat niște iaurt din ăla cu fulgi de nu-știu-ce în el… Nu știi cum îi zice?

- Nu, nu l-am cumpărat eu…

- Nu contează! E bun și stiu cum arată, dar cred ca știi de care vorbesc pentru că-i face reclamă la TV…

- Nu, nu știu - știi că nu ma uit la TV, deci nu știu despre ce iaurt vorbești; mă bucur că-i bun.

- Da, la digestie! Am probleme la colon și nu prea ies zilnic…

- Ok, salută-l pe colon din partea mea!

- Ce? Pe cine să salut?!

- Ziceam că trebuie să închid pentru că trebuie să merg undeva.

- Când?!

- Acum!

- Bine, pa! Te sun mâine, să-ți spun ce-am reușit să rezolv cu…

- Pa-pa!

Ies din casă deja stresată și dau de o vecină pusă pe vorbă lungă. De fapt, e pusă pe bancă și de câtva timp se pare că n-a mai trecut nimeni pe acolo, să-i consume energia, așa că mă ia din scurt:

- Unde mergi?!

- Pe-afară!

- Nu te-am mai văzut de mult timp…

- Poate pentru că nu avem aceleași ore de ieșit - îi răspund din mers și pe măsură ce mă depărtez vecina strigă după mine tot mai tare, dar nu-i răspund la întrebările răcnite.

N-ajung în stația de autobuz că-mi iese în cale o altă vecină, mai tânără.

- Servus! Unde mergi? Mai ai câinele?! Mai pleci?! Mai stai la…?

- Da - îi răspund, și grăbesc pasul. Și femeia aceasta e vorbă lungă și pentru că s-a prins că după prima întrebare o iau la fugă îmi adresează toate întrebările deodată, îi răspund “da” și conversația se termină.

Urc in autobuz, sperând că s-a terminat… Nu! O cunoștință (fostă colegă de școală) pe care o întâlnesc rar, spre deloc dacă n-ar veni pe la noi când are drum prin zonă, pentru a ne povesti ce și-a mai modificat prin casă…

- Ooo, mai ieși și tu din casă!

Fac ochii mari-mari-mari și încerc să eliberez ceva sânge între circumvoluțiunile blocate.

- Nu înțeleg ce vrei să zici - reușesc să încropesc o propoziție.

- De câte ori vin la voi sunteți în casă…

- Acolo locuim… Vii doar… Mă opresc, pentru că mă simt ca și cum m-aș disculpa. Cum reușești să faci astfel de construcții ilogice?!

- Dacă vă găsesc mereu acasă… Unde mergi?! (legatura externa)

- Până la…

- Eu merg până la capăt de linie - îmi taie vorba. Am fost cu soțul pe Tâmpa duminică. Tu când ai fost ultima dată?

Simțindu-mi creierul din ce în ce mai mic cobor imediat ce autobuzul oprește într-o stație - habar n-aveam care, dar nu a fost cea unde ar fi trebuit să cobor… Inspir adânc aerul coclit al amiezii și mă gândesc cu tristețe la ce vieți sărace trebuie să aibă astfel de oameni. Și mă pufnește râsul, pentru că ei, la rândul lor, așa or gândi despre viața mea - și poate au dreptate. Câțiva trecători mă privesc ușor curioși, dar și-or fi zis că vorbesc la telefon (e greu să faci deosebirea între cei care vorbesc singuri pe stradă și cei care vorbesc la telefon folosind căști)… Bine dispusă acum îmi mai cumpăr un bilet de autobuz și aștept în stație, în plin soare, când toți caută umbra - stând în soare îmi spun că n-o să vrea nimeni să-mi țină companie și să se coacă alături de mine debitând inutilități.

(petrecute în 4 august, consemnate azi pentru a nu scrie cuvinte pe care mai apoi să le regret editez)

Cât timp mi-a luat să public aceste rânduri mă abțin eroic să scriu!