Sacrificiul suprem al lui Liviu Cornel Babeş

Azi, notiunea de sacrificiu si-a cam pierdut sensul pentru ca auzim cam prea des cuvantul, in circumstante banale: “nu-mi place ce fac la locul de munca dar ma sacrific, pentru ca nu am de ales”; “ma sacrific de la a manca ce-mi place pentru ca vreau sa arat bine”; “imi sacrific sanatatea pentru ca ai mei sa aiba tot ce isi doresc”…

Liviu Cornel Babes (si altii ca el) s-a sacrificat pentru un ideal. El nu si-a produs suferinta pentru a obtine ceva pentru el, ci pentru toti concetatenii lui. Si datorita lui au unii libertatea de a spune ce gandesc, de a se manifesta cum simt. El s-a sacrificat pentru libertate dar multi dintre cei pentru care s-a sacrificat n-au inteles mare lucru din ceea ce inseamna libertate.

Libertatea e (si) asumarea unui risc, iar riscurile putini sunt capabili sa si le asume pentru a-si apara idealurile.

Alegerea de a se sacrifica nu se referea la el, ci la concetatenii sai care sufereau. Traiam atunci o perioada de disperare, aproape, cand simteam cum cercul se strange tot mai mult, gata sa ne sufoce.

Liviu Cornel Babeş, a fost maistru, pictor si sculptor amator, membru al Uniunii Artistilor Plastici Amatori si a ales sacrificul suprem pentru ca asa a stiu el sa atraga atentia concetatenilor sai dar si a opiniei publice internationale. Un gest disperat – ca acela de a-si da foc pe partia de schi (in 2 martie 1989) intr-o statiune precum Poiana Brasov – stia ca va atrage atentia, mai ales turistilor straini care erau mereu prezenti in numar mare pe acolo. Un astfel de gest nu putea veni decat ca un dus rece asupra celor care se miscau in virtutea inertiei.

Multi au zis atunci – si, mai ales, zic azi – ca gestul lui a fost nefiresc si inutil. Turistul scotian Douglas Wallace (avea 24 de ani la acel moment) care, vazandu-l in flacari, a alergat spre el si a incercat sa stinga focul, cu jacheta de schi, intors in tara lui a luat legatura cu Sunday Times, BBC si Amnesty International, povestind scena la care a fost martor. Am luat legatura cu Sunday Times, pentru ca era cel mai bun mijloc de a povesti unei lumi intregi ce s-a intamplat. M-am gandit ca, daca nimeni nu afla despre acest gest, atunci acel om - oricine ar fi fost, a murit degeaba - a spus, intre altele, Douglas Wallace, care aflase atunci, imediat, de ce acel om era in flacari.

Liviu Cornel Babeş si-a dat viata pentru un ideal; si-a pierdut viata, dar nu si-a irosit-o. El si-a daruit viata pentru ca fetita lui, sotia, concetatenii sai sa aiba sansa la o viata mai buna. Multi zic azi ca viata lor nu e mai buna dar sunt convinsa ca acestia sunt dintre cei care au uitat cum era atunci sau sunt dintre cei care se multumesc doar sa manance si sa doarma. Poate ca nu pentru toti a existat o sansa la o viata mai buna, dar pentru cei mai multi da. Ma numar printre cei care s-au bucurat de aceasta viata mai buna, chiar daca nu mai imbelsugata. Sunt dintre cei care nu pun belsugul inaintea bogatiei trairii. Sacrificiul lui Liviu Cornel Babes ne-a redat, atunci, speranta si puterea de a lupta mai departe, cu orice risc.

Liviu Cornel Babeş, alegand sacrificiul suprem, a suferit, in mod cert, pentru ca renunta la viata, dar el era atunci pus intr-o situatie in care nu mai putea alege decat moartea, ca simbol al sacrificiului, si sunt convinsa ca nu a simtit teama si deznadejde. A fost o alegere constienta si deplin libera. Practic, el a fost pus in faţa sacrificiului si de aceea poate fi considerat martir, fara urma de indoiala, si merita sa ramana in memoria colectiva.