Orientul viu, de Mircea Eliade

Citat din "Isabel si apele diavolului"

Mircea Eliade s-a nascut la Bucuresti, pe 13 martie 1907, in familia ofiterului Gheorghe Eliade, un om foarte religios. A avut si o sora, Corina, care avea sa devina mama cunoscutului semiolog Sorin Alexandrescu.

Eliade a fost un adevarat erudit; vorbea fluent franceza, germana, italiana, engleza si cunostea destul de bine ebraica, persana, sanscrita.

In tinerete, Eliade a fost jurnalist si eseist, discipol al controversatului filosof de extrema dreapta Nae Ionescu si membru al societatii literare Criterion.

Pe 14 iulie 1938 Eliade a fost arestat pentru sustinerea acordata Garzii de Fier, care tocmai fusese scoasa in afara legii de regele Carol al II-lea. In anii urmatori a fost atasat cultural in Marea Britanie si Portugalia, sub regimul legionar si ulterior sub regimul maresalului Ion Antonescu.

Se indragosteste de Nina Mares, o tanara divortata care avea o fetita, si se casatoreste cu ea. La moartea Ninei sufera o depresie grava si se trateaza singur. In 1945 pleaca in Franta cu fetita adoptiva, Giza, unde o intalneste pe Christinel Cotescu, o românca aflata in exil, urmasa a unei familii de boieri, si se casatoreste. In 1956 se muta cu familia in Statele Unite ale Americii si zece ani mai tarziu devine membru al Academiei Americane de Arte si Stiinte. Reabilitatea lui a inceput si in ţară, treptat, sub regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Devine membru post mortem al Academiei Romane (din 1990).

Anul 1970 a fost pentru Mircea Eliade un an marcat de trei evenimente importante: pe 7 ianuarie, a fost numit Doctor Honoris Causa of Human Lettres al Universitatii Loyola din Chicago; pe 8 iulie, a primit titlul de Membru corespondent al Academiei Britanice; in august/septembrie a calatorit in Suedia şi Norvegia unde a participat la Congresul international de istorie a religiilor, care s-a tinut la Stockholm.

Cu putin timp inainte sa moara, a primit Premiul Bordin al Academiei Franceze si titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universitatii din Washignton.

Si-a trait ultimii ani din viata departe de ţară, criticat de regimul comunist, care il catalogase drept “ideolog fascist”. Trecutul lui de simpatizant fascist a fost scos tot mai mult in atentia presei, fapt care a dus la deteriorarea sanatatii sale. Intr-o zi de luni, 14 aprilie, il doboara o congestie cerebrala, care se va dovedi peste cateva zile cancer generalizat. Se va stinge marti, 22 aprilie 1986 la ora 9:40.

In 14 aprilie 1938 publica in Cuvântul:

In Cuvântul, ca si aiurea, am scris de mai multe ori asupra straniei dezinteresari a culturii românesti oficiale faţă de problemele si realitatile orientale. Observam, cu alt prilej, ca se poate intelege – si, fireste, se poate scuza – absenta catedrelor de asiriologie, egiptologie si sanscrita din Universitatile noastre. Dar este de neinteles, si dincolo de orice scuza, lipsa oricarei catedre de orientalistica, absenta unui Institut oriental, dezinteresarea faţă de marea drama asiatica inceputa sub ochii nostri, totala ignorare a Orientului viu.

Lăsăm la o parte lipsa de interes faţă de limbile si cultura popoarelor orientale care au fost sute de ani active in istoria noastra nationala. Trecem peste paradoxala absenţă a turcologiei in Facultatile noastre. Amintitm, in treacat, ca chiar atunci cand avem un specialist in asemenea domenii, nu-l folosim. […]

De asemenea, nu mai mentionam folosul atâtor discipline orientalistice pentru intelegerea istoriei si – fara nici o exagerare – a preistoriei neamului nostru. Uluitoarele asemanari intre ceramica civilizatiei protoasiatice de la Yangi-chao si olăria de la Sipeniţii (Basarabia) – asemanari care dau de lucru arheologilor […] si care pun intr-o lumina noua relatiile culturale si migratiile etnice care au avut loc in neolitic, intre Dacia si Extremul Orient. Protoistoria noastra iarasi are de castigat de pe urma cercetarilor regiunilor din jurul Marii Negre si Marii Caspice. Se pare, de asemenea, ca in timpul Imperiului, unul dintre drumurile principale de comert care legau Roma de China trecea prin Dacia. In ceea ce priveste Evul Mediu românesc, inutil sa mai amintim necesitatea studiilor de iranistica si istoria religiilor iraniene pentru anumite secte (bogomilismul) sau anumite motive eshatologice (Sfarsitul lumii), care au activat sau influentat cultura populara românească. […]

Se intamplă sa asistam azi asa cum am mai spus-o si aiurea, la o asiatizare a Asiei. Razboiul chino-japonez, oricare ar fi rezultatul final, inseamna definitiva lichidare a influentei europene in Extremul Orient. Lupta pentru autonomia Indiei continua, cu o eficienta care nu se manifesta in evenimentele susceptibile de a fi transmise prin Agentiile de presa – dar care totusi se verifica in nenumarate sectoare. (Astazi, India are in foarte multe provincii guverne nationaliste care lupta pe faţă impotriva stapanirii britanice). In sfarsit, Islamul – forta spirituala pe care multi o socoteau sterilizata si incapabila de a mai interveni in istorie – pare ca se redesteapta pretutindeni. Evident, nu se poate vorbi de Asia ca de un bloc perfect unitar; asa cum, in anumite privinte, se poate vorbi despre Europa, a carei civilizatie materiala e uniforma. Dar aceasta Asie contemporana – chiar daca miscarea panasiatica e, deocamdata, stanjenita – prezinta pretutindeni fenomene similare: dorinta de a redeveni ea insasi, de a se descatusa de robia sau influenta europeana, de a reintra in istorie. […] Sunt destule semne ca Orientul care de vreo doua sute de ani se retrasese complet din istorie, multumindu-se sa supravietuiasca biologic si spiritual – reintra in istorie cu o formidabila forta creatoare. Redesteptarii nationale a Japoniei din a doua jumatate a sec. XIX (1868: unificarea politica si nationala, restaurarea autoritatii imperiale), ii urmeaza dinamizarea Chinei care a dus, in 1921, la abdicarea ultimului imparat din dinastia Manchu, la Republica si la nationalismul chinez; apoi, cu vreo 10 ani in urma, apogeul nationalismului indian; ca sa asistam astazi la redesteptarea Islamului care dominsa Sud-Vestul Asiei. […] Deocamdata sa remarcam ca redesteptarea nationala – careia s-ar putea, intr-un anumit fel, sa-i corespunda o hegemonie asiatica – s-a petrecut intr-o directie geografica precisa, incepand adica din Extremul Orient (Japonia) si sfarsind in Orientul Apropiat (Aabia). Simetriile acestea nu trebuie sa ne surprinda.

Si in istoria Europei s-a petrecut un fenomen similar: hegemonia Spaniei (Extremul Occident european) a fost urmata de hegemonia Frantei, a Angliei – si pare-se ca axa se apropie cat mai mult de centru (Germania) pentru a trece, poate, intr-un viitor apropiat, asupra tarilor central-rasaritene (Polonia, România).

Dar lăsând la o parte toate aceste coincidente si simetrii (care, de altfel, nu sunt absolute), nu ne putem opri mirarea ca, asemenea revolutii istorice nu desteapta in cultura si constiinta politica românească, interesul pe care-l merita. Avand de la 1848 incoace privirile atintite catre Apus; suferind, pe nedrept, de complexe de inferioritate alimentate de constiinta “orientalismului” nostru; socotind Orientul cel mult un decor romantic sau ca o realitate exclusiv spirituala – noi nu vrem sa intelegem ca Orientul reintra in istorie, ca autonomia politica si economica a Asiei va rasturna actualul raport de forte intre noi, Românii, si tarile apusene; ca, deci, ceea ce se intampla astazi in Asia, poate avea o considerabila influenta asupra viitorului politic si economic al României. Pentru ca: pe de o parte amintirea robiei recente va indeparta pentru un timp simpatia anumitor popoare asiatice (India, Indochina, Iran) faţă de marile puteri occidentale; iar pe de alta parte, intr-un viitor nu prea indepartat, prapastia intre România si tarile apusene nu va fi atat de adanca. Asta inseamna: posibilitati de relatii directe si chiar de influenta, a României in Orientul Apropiat si Central.

Dar mai inseamna si altceva: prezenta unui Orient viu si capabil de-a face istorie, foarte aproape de noi. O primejdie mai mult, poate. Pe care in nici un caz nu o conjuram ignorand-o…

Resurse: „Lucrurile de taina”, Mircea Eliade, eseuri, Editura Eminescu, 1996, „Orientul viu”;

Online:

http://stirileprotv.ro/stiri/10-romani-geniali/mircea-eliade-un-erudit-nascut-sub-semnul-religiei-intr-o-epoca-a-intolerantei.html

http://www.romlit.ro/mircea_eliade__inedit