La cules - muncă voluntară obligatorie

Doar cand vedeam aceste rânduri si mă lua lenea!

La vremea aceea se foloseau sacii din pânză. :)

Mulţi işi amintesc de munca voluntară pe care erau obligaţi sa o desfăşoare pe câmpurile si prin livezile patriei, la cules, la plivit, la săpat şi la cine mai ştie ce alte munci de câmp sau livadă – eu nu prea ştiu, pentru că n-am prea fost. Când eram la liceu mă ameninţau cu exmatricularea, iar când eram la muncă mă ameninţau cu reducerea salariului sau concedierea, dar nu mă puteau păcăli: nu exmatriculau si nu concediau decât in cazuri excepţionale (de fapt, nu concediau, ci "mutau disciplinar") – cât despre salariu… la vremea aceea nu-mi păsa absolut deloc. Dar, uneori imi aducea tata scutiri medicale, alteori vorbeam cu cei care ne “coordonau” si rămâneam acasă. Am fost de câteva ori la cules de cartofi si ma cocoşam de zor in timp ce inginerii se fâţâiau printre noi aratandu-ne pe unde am lasat in urma picioci. Deh! Asa se intampla cand agricultorii sunt trimisi sa munceasca in uzine: cartofii sunt adunati de muncitori, economisti, tehnicieni, militari in termen, elevi, studenti etc.

Intr-un an, cand lucram intr-un atelier mic unde faceam jucarii, ni s-a spus de la “birouri” ca trebuie sa mergem la plivit de ceapă – nu mai ştiu pe unde. Eram doar şase angajati in atelier, intre care trei dintre noi n-aveau chef de plivit, dar seful (care-mi era si unchi) – mai temator de autoritati (cu motiv bine intemeiat) – a insistat sa mergem. Zis si facut: am urcat in tren – ne-am platit singuri biletele – am coborat in halta respectiva si am mers pe jos de-am obosit pâna la ferma unde eram repartizati. Ceapa verde abia se vedea dintre buruieni si greu reuseam s-o deosebesc. Inginera ne-a dat “norma” si hai la drum. Era frig dimineata pe câmp, ne inghetau mainile si nasurile. Eu si una dintre colege ne miscam incet, sa nu rupem si ceapa, iar inginera ne-a zis ca suntem puturoase si-o sa ramanem pe câmp până se intuneca. No, atata ne-a trebuit noua – mai ales ca femeia nu punea mâna sa rupa un fir de pir. Ne-am uitat una la alta si da-i bataie! Eram aproape la capatul rândurilor cand a revenit inginera pe câmp si-am auzit-o urlând: “Aţi rupt toata ceapa!” dădea din mâini ca o marioneta dezarticulată si numai ea ştie ce bodogănea. “De unde sa stim noi care-i ceapa si care nu-i? N-avem pregatire si ne-ati grabit!” i-am raspuns. Seful era disperat, se temea ca ne vor inchide atelierul. N-a fost inchis atelierul si nici nu ne-au mai solicitat serviciile pe vreun câmp. Mi-a parut rău ca am distrus ceapa, dar nu-mi convenea sa fac o munca pe care nu mi-am ales-o si sa mai fiu facuta si puturoasa de una care statea cu nasul la caldura, in vagonul plasat in camp.

Daca n-ar fi fost faza cu plivitul “la norma” ar fi fost… idilic: eram şapte insi, la mare departare de orice casă, pe un câmp aproape verde, lânga un vagon din lemn pe al cărui coş se ridica fumul de la focul ce ardea in sobiţă, impletindu-se in valurile de ceaţă.

In alt an am fost la cules de morcovi – si-am fost cateva zile la rând, sa fiu cu gaşca de colegi. Când, intr-o noapte, am visat grămezi uriaşe de morcovi am zis “Gata!” si nu m-am mai dus.

Care mai de care isi incarcau sacoşele cu morcovi, cartofi si ce mai erau nevoiti sa culeaga. Era interzis sa facă asta, dar inginerii treceau cu vederea fenomenul, deşi mulţi se încărcau ca Moş Crăciun Gerilă.

Mă intrebau colegii de ce nu iau si eu acasa… Ha! Abia ma căram pe mine, nu eram aşa de zăpăcita incât să mai car si cartofi sau morcovi, mai ales ca detestam sa-i adun – mi-ar fi stat in gât.

Unora le placea sa mearga “la cules” – ziceau ca au ocazia sa stea in aer liber, sa se distreze… Mie nu-mi plăcea distractia aceasta si nu-mi plăcea ca băieţii prindeau câte un soricel si-l invarteau de coada si apoi dădeau cu el de pământ – imi desteptau si o amintire trista, din copilarie. Si nu-mi placea ca mai prindeau câte o broscuţă, o umflau cu un pai si o puneau pe şosea, s-o calce maşinile. Pe acesti oameni i-am evitat cu pasiune din acele momente, la fel si pe fufele care râdeau ca descreieratele când băieţii se credeau grozavi făcând d’astea.

Am fost rar “la cules” dar n-o sa uit curând neplăcerea resimţită, căldura, praful, oboseala, mâinile distruse… Dupa anul 1989 am fost la cules aproape an de an, sa ajut prietenii si rudele si simteam oboseală placută, nu-mi păsa ca sunt neagră de praf pe faţă, că mi-am rupt unghiile – dar asta doar pentru ca mergeam cu plăcere, nu pentru ca eram obligată si ameninţată cu te miri ce.

Pe la inceputul anilor ‘980 circula o istorioară, despre care nu ştiu cât e anecdotă si cât e reală, dar o scriu aici:

Furatul recoltei pe timp de noapte devenise un fel de sport naţional. Pentru a-si dovedi vigilenţa, organele de prin sate organizau pânde. Intr-o seara, intr-un sat, au dat peste un ţăran cu un car pe jumatate plin. Omul a fost trimis in judecata. Procesul – se spune – ar fi durat numai cateva minute pentru ca avocatul a fost inspirat: „Miliţia sustine ca acuzatul a fost prins furând de pe câmp, in data de 28 septembrie. Acest lucru nu este posibil. Organele competente au anuntat incheierea campaniei de toamna cu câteva saptamani mai devreme’ – a zis acesta, anexand articolul de presa al P.C.R., in care era consemnata incheierea prematura a recoltarilor. Acuzatul a plecat liber din sala de judecata.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Sursa foto http://reporterpenet.ro; http://extension.msstate.edu