Un modest tribut adus câinilor

Am citit rândurile scrise de Alex (Lumea lui Alexandru) despre Lulu, minunea blănoasă care i-a fost prieten, apoi despre Ţuchi, şi inima s-a întristat din nou, şi mi-am amintit de toţi acei câini care au adus veselie în vieţile oamenilor, in viaţa mea… Lulu e al treilea căţeluş despre a cărui moarte aflu în ultimele două săptămâni. A fost Terra, o căţeluşă care a murit la vârsta de 16 ani, şi pe care o întâlneam zilnic alături de prietenul ei uman; a fost Codruţ (pe care îl ştiu numai din ”auzite”), un căţeluş care a adus zâmbet în sufletul unor oameni, şi acum aflu despre Lulu…
Actualizând textul, îl amintesc pe Leuţu, un alt suflet mare in trupuşor de blană... şi îi amintesc pe alţii care au existat cândva.

Numai cei care au avut un câine ştiu ce înseamnă să-l piardă prin moarte.

Câinele îţi oferă dragostea lui şi nu vrea nimic în schimb. Câinele te iubeşte şi rămâne alături de tine fie că eşti prost sau deştept, sănătos sau bolnav, curat sau murdar, cinstit sau necinstit, bogat sau sărac. Bine, poate i-ar plăcea să îl iubeşti la fel de mult cum te iubeşte el, cum îţi iubeşte familia, dar, oricum, îţi oferă necondiţionat dragostea lui. :) 

Câinele nu vrea ceva în schimbul devotamentului său, dar trebuie să îi oferi ceva esenţial: timp. Câinele îţi schimbă viaţa şi obiceiurile.

Un cantec dedicat cainilor: "My Old Dog"

https://www.youtube.com/watch?v=bEYbJa_uG5w

Câinele îţi oferă momente de bună dispoziţie, nu te lasă să te plictiseşti. Nu ai voie să fii bolnav când ai un câine – trebuie să îl plimbi (mişcarea e esenţială pentru sănătatea ta), trebuie să îi acorzi atenţie; dacă nu poţi, vine el lângă tine, se înghesuie în tine parcă dorind să-ţi intre în suflet, la propriu. Dacă plângi, unii câini insistă să-ţi ştergă lacrimile la propriu. Cât de trist eşti, câinele reuşeşte să îţi smulgă un zâmbet. Căt de trist eşti, câinele reuşeste să te scoată din borcanul cu melancolie, nu-ţi permite să cazi pentru că… trebuie să-l hrăneşti, trebuie să-l plimbi. Când vrei să jeleşti prea mult sare pe tine, năvăleşte chiar şi în pat şi trage de mâneca pijamalei sau de pătura, de mâini; îl împingi şi vine înapoi, ţipi la el să te lase în jalea ta şi el insistă să te dea jos din pat…

Câinele trăieşte, practic, pentru prietenul lui biped. E mereu acolo când ai chef de joacă sau când ai chef de plimbare. Îi zici doar “Hai!” şi e gata să plece cu tine până la capătul lumii.

Când îl ai alături ani şi ani îţi va lipsi cumplit, cel puţin un timp. Curtea sau casa ţi se vor părea cumva pustii, chiar dacă ai familie mare. Fiinţa aceea blănoasă nu se va mai repezi la tine imediat ce te trezeşti sau intri în casă - chiar dacă ai lipsit doar cinci minute - scuturându-şi coada din tot corpul, schelălăind de bucurie, ţopăind ca şi cum ar fi pe arcuri. Vei avea sentimetul că-ţi lipseşte ceva. Fiecare lucruşor atins de câine; jucăriile lui, vasele pentru apă şi mâncare, lesa şi zgarda, locul în care dormea, locurile prin care vă plimbaţi îţi vor trezi o mulţime de amintiri, şi mereu îţi vor aminti de prietenul patruped.

În “testamentul” lor, toate aceste fiinţe dragi, ne roagă să nu le plângem prea mult pentru că ne doresc veseli, senini, nu trişti. Mereu au dorit să ne înveselească, să ne consoleze în vreme de tristeţe. Nu vor ca inima să plângă prea mult pentru ele. Au adus bucurie în vieţile noastre şi vor să fim bucuroşi mereu.

♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥