Bătrâneţea este un dar

Zilele trecute, o persoana tanara m-a intrebat cum este sa fii batrana. M-a luat prin surprindere fiindca nu ma percep ca fiind batrana. Cand mi-a vazut reactia, s-a simtit imediat stanjenita, insa i-am explicat ca este o intrebare interesanta si ma voi gandi la ea si o sa ii raspund.

Batranetea, am decis, este un dar. Probabil pentru prima oara in viata mea, astazi pot spune ca sunt persoana care mi-am dorit intotdeauna sa fiu.

Nu, nu este vorba despre corpul meu… nu despre ridurile, pungile de la ochii si pielea lasata de pe fund. Adesea ma ia prin surprindere batrana care traieste in oglinda mea (si care seamana cu mama!), insa nu sufar pentru mult timp din cauza acestor lucruri.

Nu mi-as da niciodata, pentru nimic in lume, prietenii minunati, viata mea minunata, familia mea iubitoare, ca sa am mai puţin păr alb sau un abdomen mai plat.

Pe masura ce am imbatranit, am devenit mai buna cu mine si mai puţin critica cu propria persoana. Am devenit prietena mea. Nu ma mustruluiesc ca am mancat o prajitura in plus sau ca nu mi-am facut patul sau ca mi-am cumparat acea soparla prosteasca de ciment de care nu am avut nevoie, dar care ii confera un aer atat de avangardist gradinii mele. Am dreptul sa ma rasfat, sa fiu dezordonata, sa fiu extravaganta.

Am vazut prea multi prieteni dragi parasind aceasta lume prea curand; inainte de a intelege marea libertate care vine odata cu imbatranirea.

Cui ii pasa daca aleg sa citesc sau sa ma joc pe calculator până la 4 dimineata si sa dorm până dupa-amiaza? O sa dansez cu mine insami pe minunatele melodii ale anilor ’60 si ’70 si daca imi vine sa plang din cauza unei iubiri pierdute… o sa plang. O sa merg pe plaja intr-un costum de baie intins peste un corp umflat si o sa ma scufund cu abandon in valurile marii daca voi dori, in ciuda privirilor pline de mila a bogatasilor care au venit sa se distreze pe plaja. Si ei vor imbatrani.

Stiu ca uneori uit. Dar iarasi, o anumita parte din viata se uita. Si in cele din urma imi amintesc lucrurile importante.

Sigur, de-a lungul anilor, inima mea a fost frânta. Cum poate sa nu ti se frânga inima cand pierzi pe cineva iubit sau cand iti sufera copilul sau cand animalutul tau preaiubit este lovit de masina? Insa inimile frante sunt cele care ne dau putere si intelegere si compasiune. O inima care nu a fost niciodata franta este intacta si sterila si nu va cunoaste niciodata bucuria de a fi imperfecta.

Sunt atat de binecuvantata ca am trait suficient de mult incat părul meu sa devina alb si râsetele mele tineresti sa fie gravate pentru totdeauna in şanţurile adanci de pe faţa mea.

Atat de multi nu au râs niciodata si atat de multi au murit inainte ca părul lor sa poata deveni argintiu...

Pe masura ce imbatranesti este mai usor sa fii pozitiv. Iti pasă mai puţin ce gandesc alti oameni.

Nu mai ma pun la indoiala pe mine insami. Am castigat dreptul sa gresesc. Prin urmare, ca sa raspund intrebarii tale – imi place sa fiu batrana. Batranetea m-a eliberat.

Imi place persoana care am devenit. Nu o sa traiesc pentru totdeauna, insa atata timp cât sunt aici, nu o sa-mi irosesc timpul lamentandu-ma in privinta a ce ar fi putut sa fie sau sa ma ingrijorez in privinta a ce o sa fie.

Si o sa mananc desert in fiecare zi daca voi dori.

Si va doresc si voua astfel de miracole obisnuite. Sa aveti intotdeauna un curcubeu de zâmbete pe feţele si in inimile voastre!

Autor anonim

Nu se stie cine este autorul acestui text; am inteles ca unele surse sustin ca i-ar apartine unei doamne, Gabrielle, care locuieste in Santa Fe, New Mexico.

(Am primit textul pe mail si “cercetand” dupa autor am aflat ca apare pe mai multe site-uri)