In viteza tinereţii

Când suntem tineri suntem, într-o anumită măsură, egoişti. Trecem prin viaţă fluierând şi nu avem timp – poate nici nu ne trece prin minte – să privim in jurul nostru la cei care, poate, se află in ultima sută de zile a vieţii lor.

Când suntem foarte tineri nu avem idee ce înseamnă să plătim impozite, să avem grijă ca rafturile frigiderului şi cămării să fie încărcate cu de-ale gurii şi să avem mâncare pe masă de trei ori pe zi, şi multe altele ne sunt străine. Când suntem tineri unii ne pierdem repede răbdarea când vrem să cumpărăm ceva şi in faţa noastră este o persoană vârstincă şi care nu se poate hotărî ce fel de ciocolată să cumpere – nu se poate apleca spre vitrină să vadă ce scrie pe fiecare şi nici nu vede bine…

La trecerile pentru pietoni sunt şoferi care-şi pierd răbdarea când trebuie să stea pentru ca un vârstnic să traverseze mergând cu viteza melcului, poate şi trăgând după el un cărucior de piaţă încărcat… Ei nu se mai grăbesc, dar tinerii par foarte grăbiţi să ajungă… Unde? Undeva.

Pentru vârstnici – mai ales pentru cei singuri-cuc – ziua pare mai lungă decât a celor tineri şi mereu ocupaţi cu ceva… Câţi tineri ar dărui vârstnicilor din timpul lor? Nici copiii sau rudele apropiate, prea adesea, nu-şi găsesc timp să le calce pragul… Prietenii lor poate nu mai sunt, poate sunt mai bătrâni şi mai bolnavi…

Atunci când treci pragul unor astfel de oameni îţi dai seama că foarte mulţi sunt, mai mereu, pregătiţi “cu ceva bun” pentru eventuali musafiri. Uneori, bomboanele pe care le cumpără şi păstrează pentru musafiri au termenul de valabilitate depăşit…

Nu ştiu pe unde am citit: sa oferim din timpul nostru e cel mai frumos dar pe care îl putem face unui om in vârstă.