Contele de Braşov

ceva de genul era
costumul "Contelui"

In tinereţe, când băteam oraşul in toate direcţiile şi ştiam cam tot ce mişcă, am întâlnit un bărbat aflat cam la a doua tinereţe şi care duminica ieşea “in oraş” – in special in Poiana Braşov – îmbrăcat in haine “de epocă”. Purta joben, mănuşi albe, baston negru, lucios, cu măciulie sidefată. Cei care îl ştiau – mai mult sau mai puţin – îl numeau “Contele” – avea şi o pelerină neagră, cu căptuşeală roşie (probabil că luase costumul de la vreun teatru – n-am aflat vreodată). Era un om simpatic.

Câţiva dintre amicii de atunci au vrut neapărat să mi-l prezinte şi mie – mi l-au prezentat ca pe o ciudăţenie şi făceau glume pe seama lui, iar omul nu-şi dădea seama (sau ignora faptul), fiind foarte amabil cu ei, foarte politicos – aşa cum îi stă bine unui aristocrat. M-am bucurat când mi-am convins amicii să înceteze cu glumele proaste măcar cât timp sunt eu de faţă, dacă mai mult nu-i ducea mintea. Mă durea sufletul pentru el – îmi amintesc de el, din când in când, cu simpatie şi chiar drag, dar nu l-am mai întâlnit de pe la începutul anilor 1990.

N-am ştiut niciodată numele lui, nu am ştiut unde locuieşte dar de câte ori ne întâlneam prin Poiana Braşov (de la caz la caz) schimbam câteva cuvinte, stăteam la aceeaşi masă sau ne plimbam, “la braţ”,  pe la margine de pădure. Era un om care ştia o mulţime de lucruri, dar era foarte singur... Vorbea mult despre singurătate. Mi-a povestit câte ceva despre viaţa lui (nu ştiu cât a fost adevărat şi nici nu-mi mai amintesc chiar totul), dar nu am spus nimănui – cei care mi-l prezentaseră nu ştiau nimic, deci nici eu nu le-am povestit.

Cei pe lângă care treceam in plimbările noastre scurte şi rare ne priveau zâmbind; eram un cuplu ciudat chiar şi numai prin diferenţa de înălţime – el era scund, creştetul capului abia depăşea talia mea; despre vestimentaţie nu mai zic. Unii dintre ceilalţi făceau şi comentarii răutăcioase. Nici nu vreau să mă gândesc câte trebuie să fi auzit acest om in viaţa lui… şi cu toate acestea îşi păstra zâmbetul pe chip, ca şi cum nimic din răutatea lumii nu-l putea atinge.

Cred că (şi) de la el am învăţat să nu mai pun la suflet toate bârfele şi comentariile răutacioase la adresa mea, să nu mai pun la suflet orice fleac neplăcut venit din partea unora care-mi sunt străini, la propriu sau la figurat.