Mitul peşterii

Cum sunt alţii ştiu alţii… Cum sunt românii… Habar n-am! Dar am impresia că după cincizeci de ani de comunism multora li se potriveşte – chiar şi la 27 de ani după comunism - alegoria peşterii (Analogia peşterii, Peştera lui Platon sau Parabola peşterii, cum mai e numită) pe care o scrie Platon in Republica (in Cartea VII).

E o alegorie care poate fi interpretata diferit de fiecare om, in funcţie de propria percepţie. Alegoria peşterii este o încercare de a justifica locul filosofului în societate, şi anume acela de rege. Platon vrea  să accentueze (între altele, aş zice) ”efectul educaţiei” (”paideia”) şi a lipsei acesteia din natura umană.

Cei mai mulţi se comportă şi in fiecare an electoral ca şi când abia au ieşit din peştera. E incredibil ce memorie scurtă pot avea cei mai mulţi! E incredibil cum pot crede unii că repetând aceeaşi acţiune (votarea aceluiaşi om / partid care n-a facut ceva pentru societate, de exemplu) pot obţine un rezultat diferit!

Foarte pe scurt: un grup de oameni care locuiesc într-o  peşteră, înlănţuiţi pe un perete în subteran, cu spatele la intrare, astfel încât să nu vadă lumina zilei. În spatele oamenilor arde constant un foc care luminează diferite statui care sunt mutate de alţii, şi care produc umbre ce se mişcă pe pereţii peşterii. Când oamenii din peşteră au văzut acele umbre nu au realizat cât de lipsite de importanţă sunt ele pentru viaţa lor şi încep să atribuie acelor umbre diferite forme. Umbrele i-au făcut pe oamenii din peşteră să vadă ceea ce ei consideră că ar fi realitatea. Oamenii aceştia nu-şi dau seama că sunt prizonieri, pentru că aşa s-au născut şi altceva nu ştiu... n-a avut cine să îi înveţe altceva.

”Prizonierii sunt asemeni nouă” – scrie Platon; sunt înlănţuiţi într-o poziţie fixă încă din copilărie, cu spatele întors către intrarea peşterii, ei nu pot decât să considere adevărate şi reale umbrele şi reflexele de pe pereţii locuinţei subterane, pereţi pe care ochii lor s-au fixat dintotdeauna. A-i elibera dintr-o dată, fără nici o tranziţie, n-ar da naştere decât la revoltă, nebunie, suferinţă excesiv de violentă şi mutaţie sterilă. Cecitatea lor ar fi mai adâncă chiar decât înainte. Platon subliniază eşecul unei educaţii indiferente la evoluţie, deloc preocupată să ofere timpul şi mijloacele asumării procesului de transformare necesar unei schimbări durabile, unei înţelegeri durabile a faptului că umbra obiectului pe un perete nu este decât o umbră. A-i face pe prizonieri să treacă de la o opacitate nocturnă în imperiul luminii solare presupune în primul rând consimţământul lor liber şi voluntar în faţa mutaţiei, cu durerile fizice şi psihice pe care ea le provoacă.

(Jacqueline Russ, Istoria filosofiei, vol.I – Gândirile fondatoare, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000)

Mitul peşterii (Platon, Republica, Cartea VII)

- Mai departe – am zis – compară firea noastră în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare: iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de [lungimea] întregului peşterii. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească doar înainte, fără să poată să-şi rotească capetele din pricina legăturilor. Lumină le vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi, este un drum aşezat mai sus, aşa cum este paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile…

- Văd – spuse el.

-  … mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă diferite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni, ca şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei ce le poartă, unii, cum e şi firesc, scot sunete, alţii păstrează tăcerea.

- Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!

- Sunt asemănători nouă – am spus. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, mai întâi, din ei înşişi, cât şi din soţii lor, altceva decât umbrele care cad, aruncate în foc, pe zidul de dinaintea lor?

- Cum ar putea vedea altceva – spuse el – dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?

- Dar ce ar putea vedea din obiectele purtate? Oare nu tot acelaşi lucru?

- Bun, şi?

- Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că oamenii noştri ar socoti că, numind aceste umbre, pe care le văd, ei numesc realitatea?

- Necesar.

- Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea un ecou? Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului iscată fiind altceva, în afara umbrei ce le trece pe dinainte?

- Pe Zeus, – răspunse el – nu cred!

- În general, deci – am spus eu – asemenea oameni ar putea lua drept adevăr numai umbrele lucrurilor.

- E cu totul obligatoriu.

- Priveşte acum în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanţuri şi vindecarea de lipsa lor de minte, dacă aşa ceva le-ar sta în fire: atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat şi silit, deodată, să se ridice, să-şi rotească grumazul, să umble şi să privească spre lumină, făcând el toate acestea, ar resimţi tot felul de dureri, iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi acele obiecte, ale căror umbre le văzuse înainte. Ce crezi că ar zice, dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse mai înainte erau deşertăciuni, dar că acum se află mai aproape de  ceea-ce-este şi că, întors către ceea-ce-este în mai mare măsură, vede mai conform cu adevărul? În plus, dacă arătându-i-l pe fiecare dintre obiectele purtate, l-ar sili, prin întrebări, să răspundă ce anume este lucrul respectiv? Nu crezi că el s-ar putea afla în încurcătură şi că ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevărate decât cele arătate acum?

- Ba da.

[...]

Mai mult aici: https://floringeorgepopovici.wordpress.com/2011/09/23/text-pentru-analiza-mitul-pesterii-platon-republica-cartea-vii/)