Tot despre concepţiile liberale

Deoarece capitalismul a condus la diferenţe mari între bogaţi şi săraci liberalii s-au confruntat cu o criză… Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea a apărut ideea împăcării celor doi poli ai vieţii politice: cetăţeanul şi statul. Astfel, încet-încet,  a luat naştere o nouă doctrină: neoliberalismul, care consideră necesar controlul social organizat efectuat de stat asupra activităţii economice, in scopul ajutării celor dezavantajaţi din punct de vedere economic, susţinând necesitatea serviciilor sociale, a cheltuielilor care au caracter social şi pe care le organizează utilizând o parte din venitul naţional.

(continuare de aici: https://diana-kundalini.blogspot.com/2017/09/conceptii-liberale.html)

Neoliberalismul este un fel de struţo-cămilă, ceva între capitalism pur şi socialism, statul având dreptul să intervină atunci când, de exemplu, pe piaţă se formează monopoluri şi carteluri… Liberalii de la noi, însă, vor ca statul să intervină pe rupte, in toate…

Ce se întâmplă de fapt? Cred că ştie toată lumea, pentru că s-a întâmplat şi in vremea când liberalii erau la putere. E drept, n-au guvernat vreodată singuri pentru că cei mai mulţi dintre cetăţenii care votează vin dupa 50 de ani de “să-mi dea statul” şi mulţi şi-au crescut copiii pe acelaşi principiu. Desigur, statul e obligat să-şi ocrotească cetăţenii – scrie in Constituţie – dar nu să-i ocrotească dându-le peştele gata prins, ci să-l înveţe să pescuiască (şi să-l lase liber să pescuiască).

Anumiţi întreprinzători au fost îngrădiţi – din ce in ce mai mult – de statul care cere diplome (sau alte documente) care să ateste că cineva, de exemplu, se pricepe să ascută cuţite, să confecţioneze bijuterii sau diverse vase. Nu e legal să prestezi diferite servicii sau să vinzi ceva dacă nu eşti înregistrat ca “persoană fizică autorizată” (cel puţin) şi talentul nu e suficient – să fii autodidact nu te ajută, trebuie să ai pregătire profesională in domeniul in care vrei să activezi. Pe lângă această cerinţă e multă birocraţie in ceea ce priveşte taxele către stat: vrei-nu vrei trebuie să plăteşti contribuţii pentru pensie şi asigurări de sănătate (nu contează că nu caştigi cât trebuie să plăteşti la stat – statul a stabilit anumite sume şi pace bună). Omul care se pricepe la cosit iarba trebuie să fie înregistrat ca “zilier” dacă vrea să facă asta (altfel ar putea fi considerat evazionist conform legii). Până şi cei care adună din gunoi materiale reciclabile şi le duc la centrele de colectare erau obligaţi (începând din anul 2011) să plătească impozit pe venit, de 16% – se reţinea şi se vira de cei care cumpără! Asta când nu sunt amendaţi că le adună… Acest impozit a fost eliminat din 2016 (aşa era vorba; nu am verificat dacă chiar e aşa) deoarece s-a constatat că tranzacţiile cu deşeuri de la persoane fizice au scăzut drastic iar cei care colectau deşeuri ocoleau plata impozitului şi a taxei de mediu de 3%...

Asta cu impozitul pe venitul din deşeuri adunate in special de oamenii foarte săraci a fost iniţiativa partidului democrat-liberal asimilat azi in partidul naţional liberal…

Cu ce idei au venit liberalii, de curând:

Vor să elimine ajutorul social pentru cei care refuză un loc de muncă in conformitate cu pregătirea lor – cică pentru a descuraja nemunca! Faza asta e fumată! Se practică şi in cazul şomerilor in plată – omul e trimis la cucuietii din deal, unde-i un post potrivit pentru el, potenţialul angajator – la rugămintea omului – îi dă in scris că nu se potriveşte postului (nu tuturor angajatorilor le place să aibă salariaţi chinuiţi).

Exerciţiu de imaginaţie: un adult de vârsta a doua absolvent de zece clase (sunt şi oameni care au renunţat la şcoală mult mai devreme, din motive diverse) la un liceu industrial, familist cu vreo doi copii la şcoală… I se oferă un post (opt ore) într-o intreprindere aflată la zeci de km distanţă de domiciliu, în vreo comună; firma la care va lucra nu decontează transportul, salariul pe care îl va primi omul va fi salariul minim pe economie – acest minim este azi de 1450 de lei, brut. Salariul net (după ce sunt reţinute sumele pentru şomaj, pensie, asigurare de sănătate, impozit pe venit) va fi de 1065 lei. Angajatorul plăteşte şi el contribuţii la şomaj, pensie, sănătate pentru angajat şi alte câteva taxe... Pentru un salariu minim net pe economie angajatorul cheltuieşte 1779 de lei (a se vedea un “calculator salarii”). Din cei 1065 de lei câţi rămân, efectiv, in buzunarul omului? Un abonament pe mijloacele de transport in comun (pe toate liniile) costă de la 70 de lei in sus, in funcţie de zonă (nu ştiu dacă sunt şi mai ieftine – poate pentru o singură linie, dar un loc de muncă aflat la zeci de km distanţă poate necesita – necesită, de cele mai multe ori – cel puţin două mijloace de transport). Orele petrecute pe drum nu le mai pun la socoteală. După ce-şi plăteşte ce are de plătit rămâne fără bani înainte de următorul salariu. Vor spune cei mai mulţi: e mai mult decât nimic! Desigur… dar e tot nimic – e salariu de mizerie care-i asigură doar subzistenţa: in loc de un cartof, familia lui va mânca doi cartofi. Pentru rechizitele copiilor şi alte necesităţi tot nu va avea bani! O întrebare justă: de ce să petreacă între 12 şi 15 ore la muncă, in drum spre şi de la muncă dacă tot sărac lipit pămâtului este? Doar pentru ca la stat să ajungă mai mulţi bani pe care politicienii să-i cheltuiască pentru pensii speciale, pentru floricele şi măriri de salarii la funcţionarii publici?

Altă idee liberală recentă: să se stopeze mărirea salariului minim “din pix”. Într-un fel, au dreptate, dar nu aşa cum vor ei să facă trebuie procedat. Dacă vor să nu fie mărite artificial salariile şi oamenii care muncesc au un cuvânt de spus: să refuze salariile de mizerie. Dar… cine are puterea de a face asta când are multe guri de hrănit?! Pentru că oamenii nu pot ar trebui să intervină… statul, prin atragerea de investiţii, prin crearea de noi locuri de muncă… Abia apoi pot veni cu ideea nemajorării artificiale a salariului minim (in caz contrar, angajatorii vor renunţa la unii salariaţi şi acestia vor ajunge... in întreţinerea statului). Ar trebui să renunţe, statul, la cerinţele – unele absurde – pe care le au de la micii întreprinzători. Ţăranii, la sate, de exemplu, ar putea trăi din ceea ce produc in gospodărie şi din vânzarea a ceea ce le prisoseşte. Dar nu! Vor să vândă ceva trebuie să plătească taxe, să se constituie într-o formă de societate. Puţini sunt cei care ştiu că nu in toate cazurile sunt obligaţi să plătească…

Pe scurt: politicienii ar trebui să relaxeze fiscalitatea şi ar trebui să facă legi pe care să nu le mai schimbe, uneori, de la lună la lună sau – mai rău! – să complice (şi mai mult) contabilitatea primară (nu toţi întreprinzătorii sunt contabili!). Politicienii ştiu exact ce e nevoie pentru ca oamenilor să le fie bine, dar nu e in intersul lor sau al grupurilor din care fac parte să le fie bine oamenilor, să nu mai stea la mila statului.

Încă ceva: pentru a avea o economie ok ar trebui ca redevenţele pentru exploatarea bogăţiilor solului şi subsolului (şi nu numai) să nu mai fie de doi lei. Politicienii (miniştrii, de regulă) care au in atribuţii să semneze fel şi fel de contracte de gen să nu mai accepte redevenţe mici şi foarte mici – din cine ştie ce motive. Bogăţiile solului şi subsolului sunt ale tuturor cetăţenilor români şi banii care ar veni de aici ar putea acoperi multe găuri! Poate că şi la învăţământ ar fi alocate cele 6 procente prevăzute in legea învăţământului – dispoziţie care e suspendată (desigur) la fiecare împărţire a banilor de la bugetul de stat. Unde nu există (nici) stabilitate legislativă greu se dezvolta societatea.

Întreprinzătorii au nevoie să facă predicţii pe termen mediu şi lung iar politicienii români schimbă legile de la o zi la alta – cel mai târziu de la o lună la alta.

Pentru a asigura oamenilor locuri de muncă politicienii (primarii, de regulă) ar putea obţine fonduri europene nerambursabile – dar nu să construiască terenuri de fotbal in pantă, parcuri in pădure şi săli de sport nefuncţionale pentru că, local, nu sunt bani pentru plata utilităţilor şi pentru salariile celor care ar trebui să le administreze.

O altă idee creaţă – care nu vine de la liberali (dar nici nu i-am auzit să se opună): suma pentru asigurări de sănătate care azi e suportată de angajator (fără a afecta salariul angajatului) să fie suportată de angajat! Altfel spus, salariul net va fi şi mai mic decât este azi. Cică vor să ia această măsură deoarece unii angajatori nu virează la stat sumele pe care le datorează şi angajaţii pot avea surpiza să fie nevoiţi să plătească dacă au nevoie de asistenţă medicală, de exemplu. Culmea impertinenţei: tot angajatorul este cel care va reţine sumele şi le va vira (sau nu) la stat! Dar va fi vinovat angajatul pentru că nu au fost virate aceste sume?

Încă mai sper că liberalii îşi vor reveni… dar infuzia de pedelei (cei care au făcut varză economia începând cu anul 2008 şi până prin 2014) îmi spulberă speranţa. In ceea ce se numeşte azi “partidul liberal” sunt orice, dar nu oameni care ştiu ce înseamnă liberalismul – n-au in sânge aşa ceva… Liberalismul înseamnă ceva de genul: trăieşte, şi lasă şi pe altul să trăiască. Liberalii din partid, însă, nu prea ştiu să se descurce pe cont propriu – “afaceriştii” au, in general, contracte cu statul… nu s-au deranjat să construiască o afacere… Ori au contracte cu statul, ori au preluat de la stat – când cu “privatizările” – fabrici şi făbricuţe, companii fel de fel, plătind preţuri derizorii (şi apoi le-au cam falimentat sau le-au vândut – bucată cu bucată – la fier vechi).

Gata, s-a terminat cu liberalismul…