Mingea portocalie care nu sare

Hălchiu. Tradiţia plasează începuturile aşezării undeva între alungarea Cavalerilor teutoni din zonă, în 1225, şi marea invazie a tătarilor din 1241 […]

In 20 octombrie 1599 Mihai Viteazul intră in Hălchiu cu armata şi incendiază totul, atacă, de şase ori, cetatea in care se refugiaseră locuitorii, dar fără succes; revine peste o lună şi cucereşte cetatea, incendiază totul. Hălchiu a suferit astfel de atacuri aproape de când e atestat. Multele lupte care s-au dat acolo, şi jafurile secuilor, au pricinuit mari pagube aşezării in care locuiau saşi, dar şi români… […]

Pe la mijlocul anilor 1800 au fost pavate cu piatră principalele drumuri (şi au rămas aşa muuulţi ani mai apoi); in 1885 s-a înfiinţat oficiul poştal local şi in 1893 s-a deschis prima farmacie.

Pentru primul război mondial au fost înrolaţi circa 500 de oameni (români şi saşi); in cel de-al doilea răbzoi mondial au fost înrolaţi peste 600 de oameni (numărul victimelor a fost de peste 230). In 14 ianuarie 1945 au fost deportaţi in Uniunea Sovietică 306 femei şi bărbaţi (47 nu au rezistat).  A urmat o masivă colonizare cu români din Argeş, Bran şi din Bucovina, oamenii din Hălchiu fiind deposedaţi de cele mai bune pământuri. (ro.wikipedia)

Încet-încet, saşii au plecat, abandonându-şi casele – unele au fost ocupate, altele au căzut in paragină… Istorie veche…

                                                                              ₪₪₪

Nu există o revelaţie mai profundă a sufletului unei societăţi decât felul in care îşi tratează copiii. (Nelson Mandela)

₪₪₪

Anul 1990, ianuarie, comuna Hălchiu, la circa 16 km de municipiul Braşov.

Prezentul, in 1990, era întunecat. Mulţi oameni erau săraci in casele lor mari, cândva arătoase, înconjurate de garduri înalte sau închise cu porţi masive, locuind, unii, claie peste grămadă. Alţii locuiau in căsuţe dărăpănate, pe la margine de câmp, la care se ajungea pe drumuri (cărări) aproape impracticabile mai ales pe timp de iarnă sau in perioadele ploioase. Într-o astfel de casă, care stătea să cadă peste ocupanţi, unde era frig şi umezeală, locuiau cinci copii împreună cu părinţii lor, şi bunicii materni – cel mai mic avea cinci ani, cel mai mare 17.

Doi băieţi şi două fete aveau maşina încărcată cu alimente, dulciuri, fructe şi haine, şi băteau împrejurimile oraşului Braşov pentru a veni in ajutorul celor despre care ştiau că se află in situaţii dramatice. Ştiau, de mulţi ani, cât de grea şi plină de lipsuri era viaţa unora care locuiau la sate pentru că întâlniseră astfel de oameni, care îi rugau să cumpere pe cartela lor câte o pâine pentru ei… Acum aveau ocazia să ajute fără a risca “interviurile” la securitate…

Au împărţit ceea ce aveau şi au mai rămas la “un pahar de vorbă”. Una dintre fete a luat o portocală din punga de hârtie şi a întins-o celui mai mic, care stătea pe jumătate ascuns după un scaun încărcat cu haine; copilul a luat portocala zâmbind timid şi a dat cu ea de pământ. Mama copilului, stânjenită, s-a repezit la fructul care se rostogolea pe covorul de iută decolorat.

Fata care a oferit portocala s-a întristat. Nu aştepta să i se spună “mulţumesc”, pentru că mulţi copii nu ştiu să mulţumească – nu sunt învăţaţi – dar nici la acest semn de indiferenţă nu s-a aşteptat. Apoi a auzit glasul copilului: “Nu sare”. Fata a rămas buimacă. Acel copil credea că portocala este minge – in viaţa lui, de cinci ani, nu văzuse o portocală! Cum şi-ar fi putut imagina aşa ceva cineva care nu a suferit prea multe lipsuri?!