Bebeluşul. Fleur and Color

Întâlniri cu bebeluşi am avut multe de-a lungul timpului, dar de la distanţă - adică, priveam, îi lăsam să se joace cu zdrăngănelele mele (ce tare trag micuţii mai ales de cercei!) dar nu-i legănam, nu-i ţineam in braţe mai mult de câteva minute (când deja aveau cel puţin o lună-două, nu câteva zile!!) şi cu atât mai puţin îi schimbam! Îmi era… frică!

Bebeluşul roboţel despre care a scris Ella mi-a amintit ziua in care am fost să iau de la maternitate o bună prietenă. Primul copil l-a avut la vârsta de 20 de ani. Era înainte de ora prânzului, părinţii ei erau la muncă şi nu se puteau învoi, soţul era plecat din ţară… Cine a mai rămas?! Am plecat spre maternitate cu un fir de trandafir alb… Nu-mi trecea prin minte ce urma să păţesc!

Nu ştiu cum se procedează azi dar atunci, până îi scria medicul externarea mamei, până se îmbrăca aceasta etc., bebeluşul trebuia “predat” dintr-un fel de… magazie (un cabinet, neh, dar arăta ca o magazie): copiii erau acolo, pe un fel de masă-dulap, li se striga numele, se prezenta unul dintre părinti sau cine se prezenta şi bebele era “înmânat” (pe semnătură) printr-o ferăstruică - un fel de ghişeu. Eeee! A strigat şi numele viitorului meu fin! Eu sperasem ca mama lui să ajungă la timp. - Cum să-l iau?! am întrebat cu voce tare, fără a mă adresa cuiva anume. Dacă-mi sare din braţe? - Cum să sară?! râde o doamnă care aştepta şi ea să preia un micuţ - s-a amuzat şi asistenta, care mi-a zis că “nici nu se rupe”. Doamna de lângă mine a preluat copilul şi mi l-a aşezat in braţe, spunându-mi cum să îi ţin capul. Micuţul dormea dus!

Vine şi prietena mea, chemâm un taxi prin bunăvoinţa unei asistente şi… hai acasă! Acolo mai erau câţiva amici şi sora ei. Bebele a fost aşezat in pătuţ şi… s-a trezit! Şi-a început să ţipe de numa’-numa’! Toţi ne-am dat seama că trebuie schimbat. Eram in jurul lui şi priveam cum i se schimonoşeste faţa de la plâns. Mamă-sa îl ia din pătuţ şi-l pune pe o canapea, îl desface din scutecele in care îl învelise - cu multă dexteritate - asistenta (pe care o privisem uimită cât de repede se mişcă). Acum, bebele zăcea gol pe scutece şi ţipa dând din picioare. Făcuse pipi… I-a adus scutece curate dar pas de a reuşi să-l înfeşe, pentru că dădea din picioare ca un gândăcel cu burta-n sus (in maternitate l-au schimbat de fiecare dată asistentele). Şi copilul urla şi toţi ne dădeam cu părerea şi prietena mea s-a aşezat pe marginea patului şi-a zis că aşteaptă să vină mama ei de la muncă! Mai erau câteva ore! Poate că micuţul ar fi obosit şi-ar fi adormit, de la atâta plâns….Dar cum să laşi copilul aşa?! Cu amintirea proaspată in minte i-am dat la o parte pe toţi, am prins - uşor - picioruşele micuţului, i-am pus scutecul (nu erau pamperşi pe atunci, in 1986), l-am prins, l-am înfăşat in scutecul mai mare şi l-am legat - de zici că asta făcusem toată viaţa! A tăcut bebele mâlc! J Nu, nu-i trebuia mâncare! Cum am reuşit? Nu ştiu! Eram pe pilot automat!

Patru ani, până au plecat din ţară, am tot avut “aventuri” cu micuţul! Următoarea a fost la botez când, cred, preotul ne-ar fi dat afară din biserică…

E un alt crâmpei de amintire, pentru Fleur and Color! Din punctul meu de vedere, amintirile frumoase sunt… Flori şi culori!