Munca in zadar. Cercul vicios al muncii in România

Satele României sunt populate, in cea mai mare parte, de oameni care au lucrat in diverse cooperative agricole sau ferme - închise încă din anii 1990. Cooperatorii erau, in majoritate, oameni fără o calificare într-o meserie - nu-ţi trebuie mare calificare să semeni, să culegi recolta, să mulgi vitele sau să le duci la păscut. Acei oameni de atunci sunt azi pensionari săraci şi foarte săraci.

Satele României mai sunt populate şi de oamenii care au muncit cândva in fabricile care au dispărut rând pe rând. Unii au găsit ceva de muncă in apropierea oraşului, alţii au ales calea pribegiei şi au plecat din ţară pentru a-şi putea întreţine familiile - unii au reuşit, alţii nu.

Mulţi dintre cei amintiţi mai sus (nu am acoperit toate situaţiile) aveau vârste cuprinse între 20-65 de ani). Tinerii au reuşit, un timp, să se angajeze undeva, au întemeiat familii şi au ajuns in şomaj când copii lor erau încă mici. Indemnizaţia de şomaj s-a dus (nu e pe viaţă) iar ei nu mai erau chiar aşa de tineri, meseria multora nu mai era căutată şi ei au facut cerere pentru ajutor social. Copiii lor au crescut in sărăcie şi au făcut, la rândul lor, copii - nu se poate interzice întemeierea familiei pe motiv că părinţii sunt săraci. Şi tot aşa mai departe.

Când oamenii munceau in fabrici, şi făceau naveta, le era asigurat transportul, in sensul că erau curse regulate de autobuze şi / sau trenuri. Pe măsură ce oamenii nu mai mergeau la muncă, pentru că fabricile s-au desfiinţat, cursele acestor autobuze şi trenuri au fost desfiinţate pentru că nu mai erau rentabile.

Neavând ce pune pe masă, oamenii au cam încetat să aducă pe lume copii. Fiind copii tot mai puţini, şcolile de prin comune (şi sate) au fost desfiinţate. La fel au fost desfiinţate dispensarele şi multe spitale.

Oamenii din sate mai aveau bucăţele de pământ dar nu aveau bani să le lucreze - subvenţiile de la guvern se dau numai celor care au o anumită suprafaţă de teren (nu ştiu acum cât, dar câţiva ari nu intră pentru subvenţii). Oamenii nu aveau cum să pornească. Vorbesc despre majoritate, nu despre excepţiile care au reuşit. Cei mai mulţi au vândut terenurile. Unii şi-au găsit loc de muncă pe la fermele şi cooperativele agricole nou înfiinţate - dar nu toţi! Angajatorii nu aveau nevoie de 100 de oameni, ci doar de zece. Ceilalţi 90 rămâneau tot in grija statului. Şi nu e suficient să însămânţezi un teren; trebuie să aperi cultura de dăunatori, trebuie să ai unde să vinzi produsele obţinute - şi aceste produse trebuie să respecte un anumit standard calitativ; pentru toate aceastea (şi multe altele) e nevoie de bani. Ajutorul social sau indemnizaţia pentru copii nu sunt suficiente; împrumuturile la bancă nu doar că sunt riscante dar nici nu sunt oferite oricui are o căsuţă sărăcăcioasă, o bucăţică de pământ, puterea şi dorinţa de a munci - valoarea bunurilor nu ar depăşi şi sau ar fi mai mică decât valoarea împrumutului. Băncile vor profit, nu sunt organizaţii de ajutorare.

Cea mai apropiată agenţie de ocupare a forţei de muncă este, de regulă, in reşedinţele de judeţ - sunt oameni care nu au bani să ajungă acolo. Unii şi-au depus dosarele de “şomeri fără plată” şi aşteaptă să fie anunţaţi că s-a găsit şi pentru ei ceva. Există cursuri pentru “reconversie profesională” sau pentru diverse calificări. Oamenii le-ar urma, doar că… oameni despre care scriu aici nu au nici suma de bani  necesară pentru a face naveta la aceste cursuri! Colac peste pupază! Pentru cele mai multe locuri de muncă e nevoie de “experienţă in domeniu” (între câteva luni şi câţiva ani, in funcţie de domeniu).

In România nu e suficient să-ţi doreşti să munceşti pentru a trăi decent… Să munceşti pe brânci şi să fii tot sărac seamănă a sclavie.

Exerciţiu de imaginaţie

Un om de la sat, cu doi copii minori in întreţinere, îşi găseşte un amărât de loc de muncă pentru salariul minim pe economie (1900 de lei din ianuarie 2018, adică vreo 249 de euro la cursul actual). El trebuie să facă naveta (nu toţi angajatorii decontează transportul şi asta îl costă pe angajat vreo sută de lei, şi nu toţi angajatorii oferă “bonuri de masă”). Un astfel de angajat (care munceşte zilnic 10-12 ore, plus cele petrecute pe drum) ar primi, efectiv, circa 1194 de lei (dacă nu are persoane in întreţinere va câştiga 1162 de lei). Cum îşi imaginează cineva că patru persoane (doi adulţi şi doi copii minori) pot trăi decent cu această sumă? Adaug alocaţia pentru cei doi copii: 168 de lei; total: 1362 de lei.  E nevoie să îşi plătească şi utilităţile: apă, canal, energie electrică, gaz, gunoi; e nevoie să plătească alimentele, rechizitele, hainele. Haine nu cumperi in fiecare zi, dar copiii cresc repede. Acest om, care face zilnic naveta, pe orice fel de vreme, se sacrifică pentru a oferi copiilor un viitor mai bun. Pe măsură ce copiii cresc nevoile lor sunt mai mari - liceul la care ar trebui să meargă pentru clasele obligatorii a noua şi a zecea nu e aproape de domiciliu, uneori e atât de departe încât copiii ar trebui să stea la internat. Câte licee au internat şi cum arată acele puţine internate care mai există? Dar chiar şi aşa, locuind cu ploşniţele in cameră, tot le trebuie bani pentru alimente, pentru cele necesare la şcoală. Să mai urmeze cursurile şi in următorii doi ani? Slabe şanse. Şi partea cea mai rea este că nici nu găsesc unde să se angajeze după terminarea celor zece clase - .şi ciclul se repetă: copiii cresc, întemeiază familii ş.a.m.d..

Cum poate fi rupt acest cerc vicios?