Prietenul imaginar

Aud - şi citesc - cum că cei care au credinţă in divinitate (indiferent cum s-ar numi aceasta) au un prieten imaginar, ceea ce - in opinia lor - ar fi o problemă psihică sau pe acolo.

Sunt copii care au un prieten imaginar, căruia îi povestesc una-alta, căruia, uneori, îi cer sfatul. Da, ei sunt copii şi crescând îşi uită prietenul imaginar şi zâmbesc uşor ruşinaţi când, peste ani, cineva aminteşte de acel prieten imaginar al lor.

Se scrie/scandează pe ici-colo să nu ucidem copilul din noi. Unii zic că nu l-au ucis şi nu au prieteni imaginari, pentru că nu au avut vreodată, au uitat că au avut sau neagă că ar fi avut... Aţi observat că sunt copilaşi care, jucandu-se, par că vorbesc singuri? Bebeluşii gânguresc chiar şi atunci când nu e cineva in raza lor vizuală. Unii nu ucid copilul din ei şi păstrează prietenul imaginar, prieten care are acelaşi rol ca şi in primii ani ai copilăriei.

A avea un prieten imaginar - indiferent care este acesta, dacă nu frizează patologicul - nu e grav, din contră! E mai sănătos să ai cui destăinui - fără reţineri - cele mai intime gânduri, dureri, frustrări (şi chiar bucurii) decât să le porţi in tine până când zambetul

dispare din ochi, până când sufletul se încarcă şi creierul începe să dea rateuri, fiind încărcat cu mii de chestiuni care macină liniştea sufletului şi a minţii cum picătura de apă macină roca cea mai dură.

Că acest prieten imaginar (incluzând şi ideea criticilor credincioşilor) se numeşte Dumnezeu, Iehova, Buddha, Allah, Merlin, Mafalda sau Cici contează mai puţin, pentru că ar putea fi numele subconştientului şi nu e nimic greşit in a-ţi explora subconştientul - şi cum nu toţi suntem specialişti... discutăm cu prietenul nostru imaginar.

Unii îşi exprimă gândurile cele mai intime in scris, reuşind să-şi elibereze mintea (şi sufletul) de dureri sau frustrări - îşi simt povara înlăturată numai aceia care sunt sinceri cu ei, neascunzând sentimente atunci când îşi scriu gândurile, dorinţele, durerile... atunci când nu îşi reprimă sentimentele care e posibil să îi copleşească scriind cu sinceritate despre ceea ce îi doare... Un sentiment reprimat cândva poate fi blocajul care împiedică omul să acţioneze aşa cum ar vrea, cum simte la un moment dat. Un sentiment reprimat cândva trebuie exprimat - chiar şi după ani şi ani... Dacă, in trecut, un om a trăit momente in care ar fi vrut să plângă (de exemplu) dar s-a abţinut din cine ştie ce motive (sau n-a putut plânge) s-o facă acum, să retrăiască acele momente şi să plângă, sau să ţipe... Dacă a vrut să spună cuiva ceva dar s-a abţinut, s-o facă acum, in scris; să scrie tot ce ar fi vrut să spună, să descrie ce ar fi vrut să facă, să manifeste sentimentele care se nasc, apoi să rupă hârtia şi s-o arunce, fără să citească. Sentimentele reprimate nu trebuie lăsate să strice prezentul şi, implicit, viitorul. Un jurnal poate fi un prieten imaginar, dar caietul păstrat poate ajunge să fie citit şi de alţii - e un motiv pentru care foarte mulţi dintre cei care ţin jurnale evită să scrie chiar totul… La paginile adresate pritenului imaginar trebuie să se renunţe imediat.

Avantajul unui prieten imaginar este şi acela că nu dezamăgeşte, păstrează secretele care îi sunt împărtăşite.

Să nu-mi ziceţi că n-aţi avut vreodată un moment in care să fi gândit: ”ce-ar trebui să fac? cum să fac?” Vă întrebaţi subconştientul, practic... aşa cum alţii aleg să creadă că se adresează cuiva care îi poate sfătui... care le poate da un semn despre cum sau ce ar trebui să facă.

Nu toţi oamenii sunt super-puternici şi atât de înţelepţi încăt să ducă, zâmbind, orice povară le pune viaţa in spate şi să li se pară un fulg. Unii au nevoie de sprijin - chiar aşa imaginar cum îl consideră alţii - şi nu cred că e ceva greşit in aceasta.

Problematic devine atunci când oamenii încep să se certe cu privire la prietenii lor imaginari.