Ce-mi veni cu “povestea” asta? La o postare despre foc,
Laura a amintit într-un comentariu un film: “Flăcările destinului”,
despre un incendiu într-un bazar din Paris și despre lașitatea unor bărbați,
despre interese diverse apărute din dramele unora. Lașitatea mi-a amintit o
întâmplare petrecută cu ani în urmă; nu voi uita niciodată acea zi, chiar dacă
mi-o amintesc doar ocazional.
În vara anului 1986 (cândva în august, nu știu data exactă
și nu am căutat-o pe net), eram la o prietenă care locuia la etajul șapte al blocului.
Ne-am adunat câțiva la o ceașcă de vorbă până ea termina de gătit pentru ziua
aceea. Eram acolo: eu, ea (T), cei doi frați ai ei, prietenul meu de atunci, un
amic, bunica prietenei (foarte bătrână și fără prea multă vlagă în picioare),
mama prietenei (și aceasta în pat, bolnavă). Râdeam, discutam, în bucătărie. La
un moment dat am avut senzația că se depărtează de perete capacul aragazului.
N-am avut timp să spun “cred că e cutremur” pentru că a și început să se legene
blocul, la modul serios. Ședeam pe un scaun lângă fereastra deschisă. Am
aruncat o privire pe fereastră și-am zis pas: nu se putea scăpa pe acolo. Pe
scări nu e indicat să fugi, cu liftul nici atât… M-am reașezat pe scaun și
mi-am aprins o țigară. Ciorba din oala de pe foc sărea în jurul aragazului. T.
a stins focul și, încetișor, a reușit să pună oala în chiuvetă. M-a rugat să o
ajut să le ducem in cadrul unei uși pe mama și bunica ei. Clătinându-ne, ținându-ne
de ziduri și mobile, cu chiu cu vai am reușit să le aducem în holul de la
intrare. M-am reîntors la masă, să-mi continui țigara - “fie ce-o fi mi-am
zis”. La etaje inferioare am mai “prins” cutremure, dar era prima dată la
etajul șapte! Ce să faci în astfel de situație?! Să te arunci pe fereastră?!
Ce au făcut cei patru tineri viteji, altfel, nevoie mare?
La primul semn de cutremur s-au adunat ciorchine pe pragul ușii de la intrare, pe care o deschiseseră
larg, și întindeau mâinile spre noi, strigând in cor: “Haideți aici! Haideți
aici!” Cum ședeam pe scaunul de lângă fereastră - T. se așezase și ea la
masa din bucătărie, și fumam amȃndouă - i-am văzut pe cei patru cât de
caraghioși arată înghesuiți pe acel prag! Nu aveai loc să arunci un ac între
ei! Unde să mai încapă patru femei, între care două bolnave?! I-am arătat scena
gazdei și m-a pufnit râsul! Am rȃs cu lacrimi! La fel și T.! Îi priveam și
râdeam ca proastele, comentând cu voce tare ce “bărbați de nădejde” avem lângă
noi! Cutremurul se potolise, dar ei tot acolo erau! Imaginați-vă patru tineri
înalți, lați în spate, cu vârste cuprinse între 20 și 25 de ani, înghesuiți în
cadrul unei uși și dând din mâini ca o caracatiță din tentacule! Singurul
”ajutor” primit de la ei a fost imperativul indemn “haideți aici”. De
atunci, cȃnd ȋmi vine in minte oricare dintre cei patru ȋi văd - pe toți - numai
in postura aceea caraghioasă.
draga mea, excelenta descriere ☺☺☺ mi-a placut teribil "patru tineri înalți, lați în spate, cu vârste cuprinse între 20 și 25 de ani, înghesuiți în cadrul unei uși și dând din mâini ca o caracatiță din tentacule!" mi i-am imaginat si am ras si eu, aici, de una singura, la ora 2:25 a celei de a treia zi a anului 2020 ☺☺☺ E semn bun? ☺☺☺ Precis e semn bun, multumesc pentru animare!
RăspundețiȘtergereTe pup si trimit ganduri bune si îmbratisari, de la trio, pentru trio <3 <3 <3
Efectiv, asa aratau! Inghesuiti (abia incapeau toti patru in cadrul usii!) si dand din maini, dar un pas n-au facut sa ne ajute! :)) Nici azi nu-mi vine a crede!
ȘtergereCu drag! :)
E semn bun! Sa fii vesela tot anul!
Imbratisari si pupici, cu drag, de la trio pentru trio! ♥ ♥ ♥
Weekend frumos!
Eu îmi amintesc de un cutremur din Japonia, unde eram, împreună cu un coleg, în vizită de lucru la Hitachi. Hotelul unde locuiam avea o clădire de vreo 15 etaje, noi locuiam la 12. Noaptea pe la cinci, şandramaua a început să se zgâlţâie scrâşnind îngrozitor, ca orice clădire cu schelet de metal. Patul în care dormeam făcea salturi uriaşe, eu gândeam pe întuneric cam de un metru, chestie la care m-am agăţat de cuvertură, să nu aterizez cumva pe podea. Brusc, după câteva minute, totul a încetat. M-am repezit la fereastră, să văd dezastrul. Nici pomeneală. Maşini care circulau ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, podul suspendat intact, nicio clădire dărâmată. Dimineaţa, la micul dejun, colegul îmi povestea cum fugise el pe scări, douăşpe etaje până în hol, unde se oprise ruşinat, văzând cum recepţionerul citea liniştit ziarul. Am aflat a doua zi că supravieţuisem eroic unui cutremur de gradul 3,5.
RăspundețiȘtergereNu-i de luat in rȃs un cutremur, dar cum sa nu rȃzi de reactiile unora, mai ales cand pericolul a trecut?! :)) Daaa! Mare un cutremur de 3,5 pentru japonezi! :)
ȘtergereAm si eu o amintire de genul, dar nici macar n-a fost cutremur! In septembrie, la o luna dupa cutremurul din august 1986, eram la mare cu un grup; prietena care era in camera cu mine ma trezeste in miez de noapte sa fugim, ca e cutremur. Buimaca, ii spun ca si de a fost, acum nu mai e; ea insista, imbracandu-se. M-am ridicat, m-am dus la usa si am deschis-o, i-am spus ca nu e nimeni pe holuri. "Nu-i nimic, coboaram acum, incet, sa nu ne auda cineva!" :)) Am coborat 11 etaje pe scari si aproape la fiecare treapta ii sopteam ca nu e cutremur. La etajul unu s-a oprit si tragea cu urechea la vocile din holul receptiei... Abia atunci s-a convins ca nu e cutremur! :)))
Da, bine ai spus, numai în astfel de cazuri se poate testa şi caracterul dar, mai ales, puterea de reacţie a fiecăruia. Că degeaba suntem toţi zmei când e să discutăm de pe margine...
RăspundețiȘtergere:) E plina lumea de zmei cand e totul ok.
ȘtergereDaaa, si puterea de reactie! E teribil cum unii aleg sa sara pe fereastra de la etaje inalte, in astfel de cazuri! Sarmanii oameni... Ce-o fi in mintea lor in astfel de momente e greu - spre imposibil - de inteles. :(
Nu mai știu, era un cutremur care sa resimțit doar în partea de sud a țării, dar nu mai știu exact cand a fost.. era undeva prin 90 sau aproape de acea dată și eram undeva la etajul 2 intr-o stațiune de recuperări din Dâmbovița când sa petrecut acel cutremur, iar eu și cu încă un prieten eram foarte speriați ca nu stiam ce se întâmplă și am vrut să coborâm scarile dar în ușa era un nevăzător de circa 35 de ani care ne făcea nouă masaj și ne-a prins pe amândoi și ne-a ținut tare, (eram doar niște copilași) până sa oprit cutremurul..
RăspundețiȘtergereA fost cel mai groaznic, iar de atunci nici nu am mai simțit așa ceva..
Așa este, sunt și oameni buni de care poate nu auzi toată ziua, dar la un momendat sunt gata să sară în ajutor..
Mulțumesc de articol !
Tare-i bine cand e cineva care stie ce trebuie facut in anumite situatii; in copilarie daca invatam ceva uitam mai greu. :) Nu e ca si cum e obligatoriu sa scapam cu bine la cutremur daca nu coboram pe scari, dar avem o sansa - cat de mica - sa ne fie bine. Facem ceea ce credem ca e mai bine, dar "hotararea" e in alta parte.
ȘtergereCu placere. :) Multumesc pentru apreciere.
Buna descrierea, am trecut si eu prin asa experiențe si am învățat reoede ca unii o iau reoede înainte doar la plăcinte...pe aia i-am lăsat apoi eu in urma!
RăspundețiȘtergereSi dupa "razboi" se dau eroi! Si eu am plecat... mancand pamantul. :)
ȘtergereAm urmarit toate episoadele filmului despre care ti-am vorbit. Mi s-a parut ravasitor. Nu am putut privi toate scenele.
RăspundețiȘtergereSunt convinsa ca nu e usor de "digerat", mai ales ca sunt chestiuni care exista si in realitate, chiar daca nu le-om fi cunoscut pe toate - direct sau indirect.
ȘtergereNu imi plaace sa-mi amintesc astfel de momente, dar evident ca fiecare reactioneaza cum este in realitate. Cu aceasta ocazie, ti-ai triat cunostintele...! Dar ar mai trebui ceva, care la noi nu se prea face decat arar. Pregatirea psihologica in caz de evenimente majore. Reguli de comportament, reguli de prim ajutor, si altele asemenea. Este adevarat ca daca se iau in calcul probabilitati de evenimente, carcotasii ar putea spune ca e timp pierdut, dar eu cred ca o disciplina a reactiilor chiar trebuie educata si poate fi utila in orice situatie periculoasa, chiar si de mica amploare.
RăspundețiȘtergereOricum, trimit ganduri bune pamantului nostru, ca poate nu ne mai sperie prea rau...
Numai bine, Diana draga! Un weekend placut la tine in Brasov! Pupici! <3
Un mod şoc de triere. :(
ȘtergereN-as zice ca a fost tocmai o pregatire psihologica, dar cei amintiti au fost la scoala in anii cand se mai faceau exercitii "de cutremur", "de incendiu"; probabil ca asa au aflat ca un loc sigur e in "rama" usii. Nu-mi amintesc sa ne fi spus la scoala sa "avem grija" de ceilalti in astfel de situatii, dar si de ni s-ar fi spus, nu stiu cati ar reactiona dupa cum suna teoria. :( In clipe de panica maxima se pare ca unii oameni vor sa "scape" in acel moment, imediat, urgent si orice logica (invatatura) le e de prisos cand adrenalina le tulbura mintea - si ajung sa sara pe fereastra pentru a scapa dintr-o astfel de situatie.
Poate ca Pamantul vrea doar sa ne trezeasca, nu sa ne sperie. :) Desi sunt situatii particulare ca cea amintita, in general oamenii sunt solidari in astfel de momente. Mereu ma intreb: de ce nu exista aceasta solidaritate zi de zi? (retorica, desigur)
Multumesc, Suzana draga! Numai de bine! Weekend minunat iti doresc sa ai si tu! Pupici! <3
O întâmplare cu multe învățăminte... În astfel de situații se dezvăluie multe dintre lucrurile ascunse ale oamenilor. Problema e că panica face din om... neom. Mulți se dau viteji și chiar se comportă ca niște oameni curajoși, puternici, în condiții normale. Numai că, în situații cu totul excepționale, cum este un cutremur, când panica ne copleșește pe cei mai mulți, taman „marii viteji” se metamorfozează în niște fricoși jalnici. Să-i judeci? Să nu-i judeci? Greu de zis ceva. Poți să te pui cu panica omului?
RăspundețiȘtergereMi-a plăcut cu cât umor ai povestit întâmplarea. Partea amuzantă a fost că exact atunci s-au nimerit 4 „viteji” care au înțepenit în tocul ușii.... de frică!
Numai bine și zile vesele, dragă Diana! :-)
Nunu, nu avem dreptul sa ii judecam, dar avem dreptul sa nu mai avem incredere in ei, in sensul ca pot fi sprijin la greu. Inteleg frica; tuturor ne este frica in multe situatii, dar nu atat de frica incat sa uitam de cei pe care, altfel, sustinem ca-i iubim si ca... ne-am da viata pentru ei. :)
ȘtergereMa bucur ca ai observat! :)) Toti patru facuti pe acelasi calapod!! Inteleg ca "prietenul" meu sa fi facut asta, si amicul aflat acolo, dar nu ma asteptam ca fratii sa-si lase sora, mama si bunica de izbeliste!
Multumesc, Alex draga! La fel iti doresc si eu tie! :) Numai de bine!