In necunoștință de cauză

Am evitat, în general, să scriu despre cutremurele pe care le-am trăit, dar povestea Irinei și a lui Andrei - scrisă de Zina - mi-a amintit (nu e ca și cum aș fi uitat vreodată) cum m-am comportat la primul cutremur de pământ din viața mea, cel din 4 martie 1977.

Eram în clasa a IV-a și eram internată la spitalul de copii, peste drum de casa în care am locuit pȃnă la vȃrsta de patru ani, și unde locuiau bunicii materni. N-aveam mare lucru: indigestie; detestam să mă aflu acolo dar mama a insistat. Eram într-o “rezervă”, împreună cu o fetiță mai mică decât mine, care avea diabet și era destul de grav bolnavă. Era un copil vesel, o brunetă cu ochi foarte mari și negri!

Patru zile am fost în “rezervă”; două zile am plâns de dimineață până seara (cu pauze, desigur). Mama mi-a cumpărat cartea “Din marile legende ale lumii”, de Al. Mitru, să nu mai plâng. Am citit cartea în două zile și iar am început să mă smiorcăi. Medicul m-a mutat în salonul mare, unde erau mulți copii, inclusiv bunica unui copil internat acolo. Cât timp am fost internată nu am mai plâns pentru că aveam cu cine mă juca și cu cine schimba o vorbă - dar în fiecare dimineață, când veneau și împărțeau termometrele pentru a ne verifica temperatura, scuturam termometrul, să fiu sigură că nu am febră (nici nu aveam, dar trebuia să fiu 200 la sută sigură că plec acasă curând).

În seara de 4 martie ne jucam de-a ascunselea. La un moment dat s-a auzit un vuiet gros, ca un vânt răgușit și fereastra imensă a salonului s-a colorat în vânăt! Nu voi uita în veci acel vuiet și acea culoare. Era ca un fel de vârtej ce se apropia huruind de fereastră. Nu m-am speriat, pentru că a dispărut repede, și mi-am văzut de joc ascunzându-mă sub pat când, brusc, m-am simțit legănată - credeam că m-au găsit și mă trag de sub pat dar, nu! La un moment dat, întinsă pe mozaic, sub pat, am văzut tavanul! Ceva nu era în regulă și lumea începuse să se agite, bunica aceea strigând: "cutremur! trebuie să ieșim!" Când au început mișcările clădirii știam deja că e cutremur, dar nu știam ce e cutremurul cu adevărat, ci doar din povestite. Ceea ce știam sigur era că e de rău și totul se poate prăbuși. Copiii, ghidați de bunica din salon, au ieșit cu toții, în ordine, fără țipete și alergături. Iar eu… Mi-am adunat într-o sacoșă de nailon alimentele care erau în noptieră, am umplut o sticlă de suc cu apă de la chiuvetă, am ȋmbrăcat puloverul pe care ȋl lăsase mama, in caz că mi-e rece noaptea, și am pornit spre ieșire, cu gândul să merg la bunici și, cu ei, la surioara mea și la părinți - numai la ei ȋmi era gȃndul. Toți ceilalți deja se reȋntorceau - cutremurul se oprise. Ne-am întȃlnit in holul spitalului: ei intrau, eu tocmai voiam să ies dar n-a mai fost nevoie. Și-au început să rȃdă de mine!

- Uite la asta, și-a făcut bagajul! Și dă-i și rȃzi, care mai de care, făcȃnd comentarii răutăcioase. Liniștită, le-am explicat:

- Dar dacă toate clădirile cădeau și nu mai aveam ce mânca și nu mai aveam apă? Dacă părinții voștri și surorile nu au reușit să ia ceva cu ei? Știți voi ce s-a întȃmplat in oraș?

Ca la un semnal, toți au alergat la noptierele lor și și-au făcut “bagajul”.

În acest timp, la bloc, unde locuiam atunci, părinții și sora mea au ieșit în stradă după oprirea cutremurului - am aflat mai tȃrziu amănuntele acestea. Tata foarte calm - era extrem de calm în orice situație - mama la un pas de panică și sora mea… cu gândul la mine: “Ce s-a întâmplat cu Diana?” i-a întrebat, în brațe la tata fiind. Atunci mama s-a panicat pe bune și l-a trimis pe tata să vadă ce fac, neștiind că bunicul era deja acolo. Când cei de la spital i-au povestit și lui tata ce-am făcut acesta a rȃs cu lacrimi.

Am mai rămas câteva zile în spital. Etajul doi fusese evacuat deoarece tavanul se arcuise în jos, gata să cadă - în rest, nu au fost pagube mari la clădirile de pe strada aceea.