Copii și părinți, pe stradă

Din seria indiscrețiilor, din nou. Oamenii care în public se poartă civilizat nu e obligatoriu să se comporte la fel și la adăpostul zidurilor apartamentelor, dar cei care se poartă urât în public e (aproape) sigur că se poartă la fel și în casă.

**

În zona blocului e azi un du-te vino ca la gară... Vreau nu vreau ascult conversații, certuri, îndemnuri, înjurături și ce mai fac oamenii pe stradă. Unele conversații sunt savuroase, altele scârboase și mai sunt bârfele dar și unele fragmente interesante.

În urmă cu vreo două săptămâni treceau o femeie și-un băiețel mititel (după glăscior) – posibil mama și copilul ei.

- Eu vreau să-ți fac o surpriză foarte mare și foarte frumoasă, dar numai dacă ești ascultător. Dar tu nu vrei să fii ascultător – spunea femeia.

După câteva secunde, copilul zice:

- Nu-mi plac surprizele.

Femeia n-a mai glăsuit sau, dacă a glăsuit, ieșiseră deja din „raza” auzului meu.

**

O altă mamă (cred), alt copil, săptămâna trecută. Copilașul și mai mic decât primul (aș zice) pentru că vorbea „peltic” și numai el (și mama lui, probabil) știa ce zice.

- Nuuu maaai intraaa în iaaarbă – zicea ea, pe ton de jelanie. Te rooog, nu mai intra în iarbă. Vrei să teee im-boool-naaaa-veeesti? Nu mai pune mâna pe aia! Vrei să te îmbolnăvești și să ajungi la spital? se răstește pe tonuri înalte – am tresărit și eu, pentru că nu mă așteptam la așa reacție violentă după ce tocmai se jeluise cu voce moale. Și copilul începe să plângă din tot sufletul, „țipând cu sughițuri”.

**

Ies cu Miki "la păscut" pe la prânz. Pe aleile de lângă bloc un copil mititel pe o tricicletă din plastic ședea sub un pom în zona verde, și nu voia să se mai miște de acolo, râzând la cățel și arătând spre el. Miki era ocupată cu ale ei așa că i-am zâmbit băiețelului și mi-am văzut de drum vreo doi pași distanță, unde s-a înțepenit cățelul în iarbă cercetând cine știe ce foarte interesant. Mama copilului îl tot chema pe piticuț să vină la ea. La un moment dat aud rostit printre dinți, aproape șoptit: „De ce nu vii când te chem?” Întorc capul, amuzată, dar mi-a pierit pofta de zâmbit. Femeia tocmai răsucea pavilionul urechii micuțului – deloc în joacă! M-a durut pe mine! Copilul a început să plângă! Și ce plânset! Dar din iarbă nu se mișca. Mi-a stat pe limbă să zic ceva, dar nu te bagi în educația pe care o dau părinții copiilor. Cred că femeia a observat că am văzut-o pentru că și-a îndulcit tonul foarte mult și îi tot spunea: „De ce n-o asculți pe mama? De ce nu faci ce zice mama? De ce nu vii când te cheamă mama?” Plângând în hohote micuțul a pornit, în final – pedala plângând...

**

Până să se redeschidă grădinițele și școlile câteva familii din zonă se adunau în fața blocului de pe la orele 19-20 și rămâneau să-și supravegheze copiii la joacă până pe la 22:30 – 23. Una dintre aceste familii – cu o fetița mititică – locuiește în blocul unde locuim. Aproape în fiecare seară o auzeam râzând când mergeau spre casă. Taică-său îi tot spunea câte ceva și ea râdea în hohote! Acele hohote de râs cristalin cum numai copiii au! N-am cum să descriu ce simțeam! Mi se lățea zâmbetul până în adâncul sufletului!

Image by OpenClipart-Vectors from Pixabay