De ce spunem hm?

De ce spunem Hm? De ce hm și nu altfel? Sunt etimologi (de exemplu, expertul Anatoly Liberman, specialist în originea cuvintelor la Universitatea din Minnesota) și psihologi (precum Nicholas Christenfeld de la Universitatea din San Diego, California) care dau anumite explicații pentru „de ce spunem hm” dar nu și pentru „de ce nu spunem altfel” când vrem să umplem o pauză în discurs, să zic așa. Psihologul amintit zice că hm îl folosim pentru că este un sunet super neutru și ar fi mai „ușor de spus decât orice altceva”. Etimologic, cercetătorii sunt de acord: originea interjecției nu poate fi descoperită pentru că este întâlnită în mai toate limbile Pământului. 

O chestiune interesantă: în privința originii lui hm absolut toți cercetătorii au o părere comună: nu poate fi descoperită. Iată că mai există domenii în care cercetătorii pot ajunge la consens absolut. Putem fi optimiști!

Hm e (un fel de) interjecție, ca multe altele: uh, ups, oh, ah, au, brrr etc. Și, s-a constatat, folosim hm în diverse situații: avem dubii în legătură cu ceva, avem îndoieli, suntem nemulțumiți, neîncrezători, contrariați, rezervați etc.; dăm de „veste” că ne gândim la un răspuns, o replică, și pentru a nu mormăi zicem hm, mai lung sau mai scurt, mai accentuat, mai neaccentuat, în funcție de context. E o interjecție spontană în anumite momente. Când spunem hm poate însemna că nu prea știm ce să zicem și vrem o pauză dar nu vrem să renunțam la o conversație sau să predăm, voluntar, controlul în cadrul unui dialog.

Folosim hm când vrem să refuzăm ceva și nu vrem să fim categorici: „hm, îmi pare rău, nu...” e mai puțin nepoliticos decât un „nu” categoric când, să zicem, suntem invitați la.. plimbare. Zicem hm și când ne gândim serios la ce să spunem interlocutorului sau atunci când suntem cufundați în gânduri și n-am auzit clar ce tocmai ni s-a spus... Mai spunem hm atunci când nu avem nimic de spus. Hm poate fi chiar tic verbal.

Bun. Explicații sunt. Dar de ce hm și nu... „jm”, de exemplu, în același gen de situații? Poate pentru că, îl citez pe dr. Liberman: „primul h emis e un simplu substitut pentru respirație, pe când m, emis cu gura închisă, simbolizează faptul că nu suntem siguri de ceea ce urmează să spunem”? Ar avea sens, ‘că nu „respirăm” cu „j”, dar ar putea fi un „e” în respirație...

Hm e interjecție pe bune? Că onomatopee nu mi se pare a fi. În DEX scrie interjecție, dar scrie și onomatopee. Hm!

De ce mă preocupă acest hm? Hmmm...

(mai multe despre hm - si altele - pe wikipedia in engleza)