Floarea podișurilor pustii. Poveste

Când soarele apune în spatele pietrosului platou mexican, deasupra unui cactus aidoma unei torțe țepoase înfipte în pământ se deschide potirul imaculat al unei flori cu o corola mare și deosebit de frumoasă. Flacăra albă sfidează bezna podișurilor de o pustietate întristătoare, aducând culoarea și viața în mijlocul pietrelor și țepilor dușmănoși ca niște arici întărâtați. În jurul neadormitei prințese a nopții, vechii azteci au țesut vălul nemuritor al legendei...

Tutul era fiul regelui din Mihoacan, și iubea numai și numai florile. Slujitorii lui colindaseră întreg Pământul și au adus cele mai rare și mai frumoase flori. Grădina era bine îngrijită și când o floare se deschidea pe o tulpină adusă de cine știe unde era plătită cu aur și Tutul se bucura ca și cum i-ar fi venit din meleaguri îndepărtate o logodnică neasemuit de frumoasă. Grădinarii iubeau și ei florile și le îngrijeau cu dragoste, dar știau că fiecare greșeală era aspru pedepsită.

Ajuns la vârsta însurătorii, regele i-a spus că trebuie, neapărat să-și aleagă o soție. El n-a vrut să audă, dar și regele și sfetnicii au insistat până l-au convins. A zis atunci Tutul că se va căsători cu o fată care iubește florile și care, în răstimp de o lună, îi va aduce o floare cum nu s-a mai văzut nicăieri. Crainicii au pornit să colinde orașele și satele regatului anunțând toată suflarea că prințul își caută soție și cea care vrea să fie prințesă, fie că-i bogată sau săracă, frumoasă sau urâtă, trebuie să aducă la palat o floare cum nu s-a mai văzut, în cel mult o lună de zile.

Toată suflarea auzise despre grădina prințului, din care nu lipsea nicio floare din lume. Tinerele știau aceasta, iar bătrânele erau convinse că prințul va muri holtei cu astfel de pretenții. O fată bogată, însă, nutrea speranța să devină prințesă și mai apoi regină: Stea-roșie. Nu-i păsa nici de prinț și nici de florile lui – ea visa de mult să fie regina Mihoacanului. Între sclavele ei era și o tânără foarte frumoasă care, în copilăria ei oropsită, colindase podișurile pustii și cunoștea ca nimeni altcineva toate florile sălbatice. Stea-roșie și-a chemat sclava, pe care o cam invidia pentru frumusețea ei, și i-a dat poruncă să plece și să-i caute pe podișurile pietroase cea mai rară floare din lume.

- Dacă mi-o vei aduce până într-o lună – i-a zis stăpâna – îți voi reda libertatea. Dacă te vei întoarce cu mâna goală te voi da pe mâna călăului.

Rază-de-lună – acesta era numele sclavei – a plecat pe podișul înalt și stâncos. Știa ce urmarea stăpâna ei, pentru că și ea auzise crainicii regelui, dar îi păsa de libertate și de părinții ei, pe care nu-i mai văzuse din copilărie - nu-și dorea să fie regină. Soarele dogorea, tălpile îi erau pline cu țepi de cactus, sfâșiate de colții de stâncă și sângerau la fiecare pas. Stăpâna o trimisese de acasă desculță, dar nu-i păsa – căuta cu îndârjire, răscolea orice tufiș, dădea în lături fiecare cactus dar dacă găsea ceva era doar vreo floare prizărită, dintre cele care se găseau pe toate drumurile. Stropii de sudoare de pe frunte se amestecau cu lacrimile de durere și jale care-i scăldau obrajii, dar nu renunța. Mai erau câteva zile care o despărțeau de sorocul hotărât: libertatea sau moartea. Nu-și pierdea speranța și căuta în continuare deși abia se mai târa, istovită de alergătură, de foame, dar mai ales de sete.

Deși soarele cobora spre orizont, arșița se arăta la fel de nemiloasă ca și în amiaza-mare. Rază-de-lună se prăbuși lângă un cactus înalt, asemenea coloanei unui palat locuit de arici. Gândul acesta o înveseli puțin. Curând își dădu seama că nu e singură: un biet colibri se prăbuși istovit de sete la picioarele ei. Răză-de-lună ridică pasărea în palmă; micuța zburătoare deschise ciocul dar nu putea scoate vreun sunet. Fata a înțeles imediat că de nu va găsi un strop de apă sărmanul colibri îi va muri în palmă. Așeză pasărea la umbra unei pietre și privi disperată în jur. Numai din tulpina țepoasă a cactusului putea să stoarcă o picătură de apă. Se cățără pe o muchie de stâncă, izbuti să apuce tulpina care se înălța că o spadă în mijlocul tufisului spinos, și fără ezitare sări la marginea tulpinii. Țepii i se înfiptseră în tălpi și în genunchi, zgâriind-o până la sânge. Reuși să îndoaie vârful tulpinii lăsându-se cu toată greutatea și reuși s-o frângă, cu prețul altor răni pe tot trupul și pe față. Din tulpina frântă se scurse un strop de apă; îl culese în palmă și îl duse păsării, călcând direct peste spinii tufișului care înconjura cactusul. Însetatul colibri sorbi prețioasa picătură și deschise ochișorii, care-și recăpătară vioiciunea. Se roti de trei ori deasupra capului fetei, în semn de mulțumire, apoi își luă zborul și dispăru în zare. Fetei i se părea că e un ciob de curcubeu! Epuizată, Rază-de-lună se trânti pe spate și adormi buștean. Dimineață se trezi fără să simtă sfârșeala care o cuprinsese în ajun. Rămase uimită văzând că nu mai avea nicio zgârietură pe trup.

În locul unde frânse în ajun cactusul se ivise o corolă albă de o mărime și o formă cu totul și cu totul nemaivăzute. Credea că visează și se frecă la ochi! Dar era trează, și tocmai descoperise floarea care avea să-i redea libertatea. Mai erau două zile până la împlinirea sorocului. Culese floarea și porni spre palatul stăpânei. Aceasta își îndeplini legământul în felul ei: o aruncă în temniță, iar în ziua nunții de la palatul regal călăul trebuia să-i taie capul sclavei pentru ca taina florii să piară.

Când Tutul văzu floarea porunci ca a doua zi să aibă loc nunta. Deși frumoasă, prințului nu-i plăcea logodnica: prea avea priviri viclene și mieroase, dar nu avu încotro, pentru că nimeni nu aflase, timp de o lună, o floare așa de frumoasă. Mâhnit, s-a întors în palatul lui pentru a alege giuvaierurile care urmau să-i împodobească a doua zi mireasa. Deschizând scrinul în are ținea diamantele dădu peste un colibri cu pene felurit colorate.

- Cum de-ai ajuns aici, micuțule colibri? Întrebă prințul mirat.

- M-a trimis Macuilxohitl, ocrotitorul florilor și al dansului! răspunse solul înaripat. El a dăruit minunata corolă Razei-de-lună, drept răsplată pentru faptul că mi-a salvat viața. Ea e sclava logodnicei tale. Rază-de-lună a cules cea mai frumoasă floare din lume și ea e soția credincioasă pe care o meriți și care te va face mai fericit decât toate florile tale!

- Și unde se află această fată?

- În temnița palatului celeia care ți-a adus floarea.

A doua zi, Rază-de-lună ajunse mireasa lui Tutul și apoi regină a Mihoacanului. Iubi florile la fel de mult ca și prințul. Tutul o îndrăgi ca pe cea mai rară floare din lume, care nu se veștejește o viață întreagă.

(repovestire după o poveste aztecă, vol 7, Povești nemuritoare, Ed. Vox 2000, București, 2012)

Image by Beverly Buckley from Pixabay