Contele negru. Dumas

Romanele lui Alexandre Dumas (n. 24.07.1802 – d. 05.12.1870) am început să le citesc din copilărie, și unele le-am tot recitit de-a lungul timpului. Am citit și biografia lui, în cărțile unde era scrisă, dar abia anul trecut am aflat că bunicul sau a fost mulatru. Că a fost și general în armata franceză „revoluționară” înainte de a împlini vârsta de 31 de ani, îmi aminteam ceva-ceva, dar prea puțin, spre deloc. Napoleon (I) l-a întâlnit de câteva ori pe acest general înalt (1,85 m – "mult" pentru vremea aceea nu numai în Franța) și bine făcut – probabil că nasul viitorului dictator ajungea undeva pe la talia generalului și, probabil, asta nu-i plăcea deloc lui Bonaparte, dar nu acesta a fost motivul pentru care generalul Dumas a fost ignorat mai ales după ce n-a mai putut lupta, și din această cauza familia a trăit în sărăcie aproape lucie după moartea lui, la vârsta de 44 de ani.

Am citit biografia primului Alexandre Dumas (n. 25.03.1762 – d. 26.02.1806) în cartea lui Tom Reiss: „Dumas, contele negru. Glorie, revoluție, trădare. Povestea adevăratului Monte-Cristo”, apărută pentru prima dată în anul 2012; în 2013, Tom Reiss a primit Premiul Pulitzer pentru Biografie și Autobiografie și Premiul PEN/Jacqueline Bograd Weld pentru Biografie. Din punctul meu de vedere merită premiile! Cartea e astfel scrisă încât nu are nimic plictisitor – cumva, e ca un roman de aventuri pe care nu-ți vine să-l mai lași după ce l-ai început.

Citez din carte:

Primul Alexandre Dumas s-a născut în 1762, fiind fiul lui „Antoine Alexandre de l’Isle”, în colonia franceză Saint-Domingo (azi Haiti), unde se cultiva trestie de zahăr. Antoine era un nobil care se ascundea de familie și de lege și care făcuse băiatul cu o sclavă de culoare (Marie Cessette Dumas). Ulterior, Antoine a renunțat la numele de împrumut, revendicându-și numele real și titlul – Alexandre Antoine Davy, marchiz de la Pailleterie – și l-a dus pe fiul sau mulatru peste ocean, pentru ca acesta să se bucure de lux și onoruri, în apropierea Parisului. Însă băiatul a respins (la un moment dat) numele și titlul tatălui. S-a înrolat în armata franceză, cu gradul cel mai modest, iar la întocmirea documentelor de încorporare și-a declarat numele „Dumas”, după mamă. După ce, prin merite deosebite, a fost promovat în grad, nici măcar nu a mai folosit numele de „Alexandre”, preferând forma simplă și prescurtată de „Alex Dumas”.

Alex Dumas a fost un războinic desăvârșit și un bărbat cu convingeri puternice, dovedind curaj moral. Era renumit pentru forța sa, pentru talentul în mânuirea sabiei, pentru curaj și priceperea de a smulge victoria chiar și în cele mai dificile situații. Era, de asemenea, cunoscut pentru vulgaritatea limbajului și pentru problemele cu autoritățile. A fost un general al soldaților, temut de dușmani și iubit de oamenii săi, un erou într-o lume în care acest cuvânt nu se folosea în orice împrejurare. (...) În timpul vieții, generalul Dumas a fost o figură legendară. (...) În vreme ce steaua lui se înălța, Alex Dumas nu era omul care să dea ordine, ca apoi să stea în starea de siguranță din spatele liniilor, în vreme ce subordonații lui înfruntau primejdia: și-a condus mereu soldații mergând în fruntea lor. (...)

Când Napoleon a decis invadarea Egiptului, Dumas a participat la campanie în calitate de comandant al cavaleriei, dar acolo, cei doi militari au ajuns să se deteste. Confruntarea a fost ideologică – Dumas se considera luptător pentru eliberarea lumii, nu pentru dominarea ei – dar și personală. „Musulmanii, indiferent de clasa socială, care reușeau să-l vadă pe generalul Bonaparte, erau șocați cât de scund și de slab era”, scria ofițerul care era medic-șef al expediției. „Dintre generalii noștri, i-a uimit înfățișarea generalului de cavalerie Dumas. Bărbat de culoare, cu o siluetă ca de centaur, când l-au văzut sărind cu calul peste tranșee sau mergând să răscumpere prizonieri, au crezut cu toții că era conducătorul expediției”.

Viața generalului Alex Dumas este extraordinară din atât de multe puncte de vedere, încât este lesne să uităm cel mai neobișnuit aspect al ei: acela că a fost o viață de mulatru, într-o lume a albilor, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Alex Dumas nu a fost singurul negru sau metis care a cunoscut ascensiunea, respectul, bogăția, pentru că odată cu Revoluția din 1789 visul egalității a părut a nu cunoaște limite în Franța (până la „ridicarea” lui Napoleon dictatorul). Alex Dumas era republican cu toată ființa, dar a refuzat să comită atrocități în numele unor idealuri și nu s-a ferit să apere victimele, indiferent de trecutul lor sau de orientarea ideologică. El și-a riscat cariera opunându-se vărsărilor de sânge care aveau loc pretutindeni în jurul său. Ulterior, un scriitor cu vederi regaliste avea să scrie despre acest „republican generos” că a fost unul dintre puținii generali care au fost întotdeauna „gata să-și dea viața cu vitejie pe câmpul de luptă, dar au ales să-și frângă mai bine săbiile decât să-și asume rolul de călăi”.

**

Numele generalului Thomas-Alexandre Dumas este scris în partea sudică a Arcului de Triumf. În 2009, după multe insistențe ale oamenilor care apreciază adevărul istoric, a fost inaugurat un monument în cinstea generalului: niște enorme cătușe de sclav desfăcute. Unul dintre critici afirmă că nu e deloc reprezentativ monumentul deoarece generalul Dumas n-a fost niciodată sclav – totuși, documentele arată că tatăl său îl vânduse ca sclav la un moment dat, „cu drept de răscumpărare”. Biograful Tom Reiss e de părere că nu există un monument dedicat exclusiv generalului. În politica rasială a Franței din secolul XXI, statuia generalului Dumas s-a metamorfozat într-un monument simbolic pentru toate victimele sclaviei coloniale franceze... În Franța nu există încă niciun monument care să comemoreze viața generalului Alexandre Dumas.

În 1912, în locul numit la un moment dat „Piața celor trei Dumas” (pe malul stâng al Senei) a fost instalată o statuie a generalului, realizată de un sculptor care a trăit la sfârșitul secolului al XIX-lea, Alfred de Moncel. Comanda a fost încredințată în anii 1890 și banii nu au provenit de la stat sau de la vreo organizație militară, ci au fost adunați din inițiativa unui mic grup de pasionați ai moștenirii lăsate de romancierul Dumas, care a încercat zadarnic să vadă ridicându-se o statuie a tatălui sau. La inițierea strângerii de fonduri au participat Anatole France și Sarah Bernhardt, între alții. În 1913, statuia era tot acoperită – n-a fost niciodată inaugurată oficial. În iarna anului 1941-1942 statuia a fost distrusă de naziști. Ocupanții germani au topit sute de statui franceze, acordând atenție mai curând semnificației lor decât cantității de metal: le-a venit ușor să topească o reprezentare a unui metis care a luptat pentru libertate, egalitate, fraternitate.

Se mai fac, încă, demersuri (începute în 2008), pentru ca generalul Dumas să primească post-mortem distincția "Legiunea de Onoare".

(„Dumas, contele negru. Glorie, revoluție, trădare. Povestea adevăratului Monte-Cristo”, de Tom Reiss, Editura Litera, București, 2020).

sursa foto statuie: wikipedia (domeniu public)