Jurământul medicului

Obișnuim să numim „doctor” o persoană care a terminat facultatea de medicină. Înțelesul cuvântului „doctor” e mult mai restrâns, în fapt, și se referă la un titlu academic obținut de cineva după studii aprofundate într-un domeniu (aproape oricare). Pe scurt, „doctor” este persoana care a obținut un doctorat = e super-super specializat într-un domeniu (ramură dintr-un domeniu etc.).

Desigur, sună mai bine să spunem „dna/dl doctor” decât „dna/dl medic” așa că, (și) în limba română medic și doctor sunt sinonime. Medicul este profesionistul autorizat în domeniul sănătății, care întreține/restabilește sănătatea omului practicând medicina (adică, ceea ce a învățat la facultate, după facultate, în practică, studiind continuu pentru că în acest domeniu totul pare că se dezvoltă cu viteza luminii). Medicul examinează pacienții, le revizuiește/completează acestora istoricul medical, diagnostichează boli sau leziuni. Administrează tratamente și sfătuiește pacienții cu privire la sănătatea și bunăstarea lor fizică și psihică.

Profesia de medic este una extrem de stresantă - pentru acei medici care o practică din pasiune. Medicina (ca și în cazul altor profesii) nu este pentru oricine. Mulți medici - mai ales cei din spitale, de la „unitatea primiri-urgențe”/ambulanță - sunt sub o presiune constantă, lucrează la ore imposibile și pot ajunge să fie afectați de epuizare severă (mai ales din cauza orelor insuficiente de somn), de anxietate.

Medicii nu au numai grija pacienților, ci și grija „hârtiilor”. Birocrația e o parte deloc neglijabilă în această profesie. Sigur, nu e inutilă, în cea mai mare parte, deoarece în activitatea directă de îngrijire a pacientului trebuie introduse anumite informații/documente într-o fișă/bază de date. Desigur, există și „personal auxiliar” pentru a ține în frâu birocrația (registratorii, de exemplu), dar nu în toate cazurile. Cel puțin un sfert din timpul medicilor este alocat completării de fișe, rapoarte etc..

Ce-l face medic pe un om? Bineînțeles, studiile - în urma studiilor devine recunoscut ca profesionist în domeniu. Un medic bun nu e doar o persoană bine pregătită profesional, informată; un medic bun este atent, analitic, calm, cooperant, creativ, energic, altruist, pasionat, bun observator, curios, prietenos, responsabil, înțelept, de încredere, curajos etc. și nu e străin de etică.

În cazul medicilor nu trebuie să se pună accent pe „cantitate” ci pe „calitate”. Un medic care lucrează într-un spital trebuie să aibă unele abilități speciale, aș zice: trebuie să fie capabil să lucreze, uneori, multe ore și adesea sub presiune, ceea ce înseamnă că trebuie să fie foarte bine pregătit, să fie analitic și să ia decizii rapid; trebuie să aibă abilități de conducere - fiecare medic are o echipă, și dacă echipa nu funcționează ca un mecanism bine întreținut eforturile medicului ar putea fi zadarnice. Medicul trebuie să știe să comunice și trebuie să fie empatic.

Medicii care nu dovedesc empatie, care sunt nepoliticoși cu pacienții și colegii lor (indiferent de calificarea acestor colegi), care nu dovedesc respect față de opiniile altor medici, care nu se informează despre ultimele noutăți în specialitatea lor și - nu în ultimul rând - care sunt foarte solicitați ar trebui evitați. Un medic suprasolicitat poate fi unul foarte bun, dar dorind să aibă în grijă foarte mulți pacienți ajunge să fie și foarte obosit și oboseala îl poate aduce în situația de a greși (de a nu mai vedea pădurea din cauza copacilor). A aștepta prea mult o programare la un astfel de medic poate fi în dauna pacientului.

Sfaturile primite - de ani de zile - de la administratorii statului despre verificarea medicilor pe care îi alegem când avem nevoie nu sunt inutile și ar trebui urmate - putem evita o tragedie verificând în registrul medicilor/stomatologilor etc. dacă X sau Y au diplomă care le atestă calificarea.

A fi medic nu este deloc ușor. 

Fiecare medic, pentru a fi acceptat în profesie, trebuie să facă un jurământ. Noțiunea de etică în practica medicală se regăsește în acest jurământ care „datează” de pe pe vremea lui Hippocrate:

Voi folosi tratamentul pentru a ajuta după judecata și abilitatea mea, dar niciodată pentru a face rău.

Nici dacă mi se cere nu voi administra vreun toxic otrăvitor nimănui și nici nu voi sfătui pe alții să o facă.

În orice casă voi intra voi acționa numai în beneficiul pacientului.

Tot ce aud și văd în practica mea medicală le voi considera secrete și nu le voi divulga nimănui.

În Declarația de la Geneva, adoptată de Adunarea Generală a Asociației Medicale Mondiale în septembrie 1948, amendată și revizuită de câteva ori, apare o revizuire (și formulare modernă) a Jurământului lui Hippocrate:

Pe timpul admiterii mele ca membru al profesiei medicale:

Sănătatea pacienţilor mei va fi prima mea îndatorire.

Voi respecta secretele care îmi sunt încredinţate chiar şi după ce pacientul a murit.

Nu voi permite consideraţiilor de vârstă, boală, dizabilităţi, credinţă, origine etnică, sex, naţionalitate, afiliere politică, rasă, orientare sexuală, statut social sau oricărui alt factor să intervină între datoria mea şi pacientul meu.

Nu îmi voi folosi cunoştinţele medicale pentru a viola drepturile omului şi libertăţile sale civile, nici chiar sub ameninţare.

E în plină consultare publică revizuirea codului de etică privind profesia de medic:

https://www.wma.net/news-post/physicians-code-of-ethics-updated/

Image by Clker-Free-Vector-Images from Pixabay