Proba vaselor murdare

La o petrecere l-a întâlnit. S-au văzut, s-au plăcut, au stat împreună aproape toată noaptea, până spre zori, când s-a spart gașca. A condus-o până acasă. Au mers pe jos, discutând aiureli, lovind cu vârful ghetelor stratul proaspăt de nea care se așternuse. Din cerul întunecat cădeau în continuare fulgi mari de zăpadă. Lângă bloc, el i-a cerut numărul de telefon. I l-a dat. Știa c-o va suna, pentru că era improbabil să nu simtă și el „chimia dintre ei”. Și a sunat-o a doua zi, spre seară. S-au plimbat prin oraș. Ea detestă cu pasiune plimbările „în gol”, dar îi place să fie lângă el. Au intrat într-o cafenea, cu gândul să bea o cafea, dar era aglomerație și gălăgie, așa că și-au continuat plimbarea prin zăpadă. Discutau continuu, atingând fel și fel de teme, dar nu aprofundau niciun subiect. Se comportau ca doi oameni care aveau în gând cu totul altceva dar nici unul nu îndrăznea s-o spună.

Timp de aproape o săptămână s-au întâlnit în fiecare zi. Într-o seară, lângă blocul ei, a sărutat-o. A fost un sărut care a amețit-o.

- Ai simțit și tu? o întreabă el, șoptit, iar ea dă din cap că da. Vino la mine...

Și-au plecat la el, cu un taxi, bucurându-se că n-a trebuit să rămână în dezordinea din apartamentul ei. Locuia în partea cealaltă a orașului, într-un apartament cu două camere, la parter de bloc. Imediat ce au intrat el s-a descălțat înainte de a-și scoate haina, și a întins spre ea niște papuci de casă de culoare incertă.

- Să nu rămână prin casă apă de la zăpada topită de pe tălpi – îi spune, ca și cum ea atunci ar fi coborât din pom.

Își scoate ghetele, sprijinindu-se de cuierul din hol, dar refuză papucii.

- Am șosete groase – îi zice, iar el ridică din umeri și își scoate haina, apoi intră în sufragerie, aprinde lumina și pornește un casetofon. A tresărit când a început să urle muzica. - Dă muzica mai încet, te rog, ‘că nu-mi aud gândurile – aproape că-i strigă, în timp ce se descotorosește de paltonul lung pe care-l poartă. A răsucit butonul spre minim și s-a repezit s-o strângă în brațe.

- Îmi place să ascult muzică la max – spune.

- Vecinii ce părere au? nu se poate abține să întrebe.

- S-au obișnuit! răspunde din vârful buzelor. Hai, că pun de-o cafea. Ținându-și brațul în jurul taliei ei o conduce spre bucătărie.

Prin bucătăria destul de spațioasă părea că a trecut apa și-a lăsat în urma ei totul vraiște; zâmbește duios, măsurându-l cu privirea, pe ascuns.

- Unde-i baia, să-mi spăl mâinile?

Când revine din baie ocupă singurul scaun, lângă fereastră. Se simțea ca în acvariu, la fereastră nefiind nici măcar o perdea.

- Ai grijă de cafea, mă duc să dau mâna cu cel mai bun prieten – zâmbește din colțul buzelor, de parcă ar fi spus cine știe ce glumă, și dispare în casă.

Cafeaua s-a fiert și i-a stins focul. Nu știa pe unde sunt cești de cafea și n-avea de gând să cotrobăie prin dulapuri. În chiuveta plină vârf cu vase murdare se văd mai multe cești, așa că scoate două și le spălă. Chiar atunci revine el.

- Lasă-le! râde. Le speli dimineață.

Gluma i se pare bună, râde și ea, făcându-i jocul, ignorând faptul că el nu și-a spălat mâinile nici când au intrat în casă, nici după ce a fost la baie.

- De unde știi că rămân până dimineață și, dacă rămân, de unde știi c-o să spăl vasele? se răsfață.

- Nu le speli? Devine serios și nu mai știe dacă el glumește sau nu. Se încruntă ușor, nedumerită. - De obicei, femeile care vin la mine simt nevoia să-și manifeste spiritul gospodăresc – o spune atât de serios încât ea își dă seama că el n-a avut o clipă intenția să glumească; dar trece și peste asta; toarnă cafeaua în cești, ușor plictisită și cu dor de ducă.

El își ia ceașca lui, după ce aproape că o umple cu zahăr, și merg în sufragerie. Acolo, între alte mobile, o canapea și două fotolii foarte joase. Vrea să se așeze pe unul dintre fotolii, dar el zâmbește șmecherește și îi face semn să stea lângă el, pe canapea. Întâi pune ceașca pe masă, pe un suport de pahare, apoi își ocupă locul pe canapea – genunchii aproape că i-au ajuns la gură; se simte ca pe-o masă de la ginecologie.

- Ar trebui să pui zahăr în cafea, îi mai taie din tărie – o sfătuiește.

- Îmi place tare și amară – rânjește spre el.

- Nu prea e bună pentru stomac - își motivează sfatul, foarte serios. Aprinde o țigară și îi oferă și ei una. O ia; el nu se oferă să i-o aprindă. El pare să simtă că e cam fără chef... - Te-ai supărat că ți-am zis de vase? întreabă. Dă din cap că nu – aproape că uitase, dar creierul ei, analitic, deja intrase pe pilot automat și seara se anunța ratată. - Am acest obicei: e un test pentru femeile care vin la mine. Dacă spală vasele știu că sunt fete gospodine și relația cu ele ar putea fi ceva serios.

De ce-i spune tâmpeniile astea? În plimbările lor părea mai inteligent; și ea părea mai inteligentă. Nu știe cum să-i spună să se care? Se întreabă de ce nu pleacă, fără comentarii. Se abține să-și arcuiască sprâncenele și să holbeze ochii. „Chimia” se dusese naibii deja.

- Înțeleg că ultimei care a fost aici i-ai dat papucii acum câteva zile? Nu par să fie de prea mult timp vasele în chiuvetă.

- Nu – spune scurt, fără să-și dea seama că e ironizat sau ignoră ironia. Le-am mai spălat și eu. M-am despărțit de ultima acum aproape un an; am făcut credit la banca pentru ea, punând gaj apartamentul. A plătit ratele la timp, dar când a rămas fără muncă n-a mai putut, datoriile s-au acumulat și ea a plecat. Acum trebuie să vând, că nu am putut plăti ratele.

I se face milă de el; nu-l crede, dar ar putea fi adevărat. Nu avea cum să-l consoleze, așa că tace; el revine la vase și la fosta iubită!

- Când am văzut că a spălat vasele din prima zi când a fost aici am știut că e „jumătatea mea”.

- Dar n-a prea fost, în final...

- Ba da! Cât timp am fost împreună a fost perfect. Doi ani am fost împreună! Dacă nu alegea să plece eram și acum împreună.

- Ți-e dor de ea, înțeleg.

- Bineînțeles că mi-e dor de ea – aproape că se răstește, neînțelegând cum de nu-i capabilă să perceapă evidența. Încă o iubesc! Tu nu-l mai iubești pe ultimul bărbat din viața ta care ți-a dat papucii?

Câteva clipe rămâne mută; simte cum gura i se deschide fără voia ei, ca și cum i s-ar fi blocat creierul, apoi izbucnește în râs. Cu cât râde ea mai cu poftă cu atât se întunecă mai mult chipul lui.

- De ce naiba râzi?! De dragostea mea?!

- Nuuu! reușește să spună printre hohote de râs, încercând să se abțină. O durea stomacul de la râs. - De unde știi că ultimul mi-a dat papucii?! Poate i-am dat eu lui, poate ne-am despărțit prieteni – vorbea sacadat, cu lacrimi în ochi, de la râs. De câte ori privea spre el simțea cum o sufocă râsul.

- Așa ceva nu e posibil! Prieteni! Nu se poate... Trebuie să ai și tu inima frântă și, împreună, ne putem plânge amarul.

Era prea mult! De ce ar vrea să consoleze pe cineva care-și „plânge amarul” dragostei?! Ca prietenă, da, ca partenera, nu! Ea nu-i mama răniților. Bea din cafea înghițituri mari, s-o termine și să plece. Cu fiecare gură de cafea înghițea și un hohot de râs. Într-un timp atât de scurt auzise prea multe. Și nu-i venea a crede că tipul fermecător de până cu doar câteva ore în urmă se transformase în... în chestia de lângă ea, care stătea cu genunchii aproape de gură, fuma afectat, ținând țigara între degetul mijlociu și cel inelar, având toate celelalte degete întinse. Hohotele de râs se adunau din nou. Trebuia să plece! A stins țigara și s-a ridicat, spunându-i că va pleca.

- Stai să termin țigara – pare că îi ordonă. Ea ridică din umeri și merge în hol; se încalță, se îmbracă și e gata de plecare. El se ridică și, în trecere, răsucește la maxim butonul de volum al casetofonului și vine lângă ea, încercând s-o sărute. Se ferește de buzele lui. - Ar fi putut fi frumos – îl aude șoptindu-i.

- Ar fi putut! Trebuia să-mi spui de vase după ce ne dădeam în bărci.

- Ești vulgară – concluzionează el și-i deschide ușa. Nu se oferă s-o conducă, nu se oferă să-i cheme un taxi, deși era trecut de ora douăzeci și două, nu-i spune noapte bună. Ajunsă în stradă începe să râdă. Și tot râde, până ajunge în stația de taxi din apropiere. Și-a mai râs și când a ajuns acasă. Cine ar crede că așa ceva poate fi real?! Nici ei nu-i vine a crede! Și râde iar.