In fiecare an, o reprezentanță națională a Consiliului are oportunitatea de a fi sponsorul internațional al Zilei Cărții pentru Copii. Acest stat alege o temă și invită un scriitor (din țara gazdă) să adreseze un mesaj copiilor din toată lumea, și alege un ilustrator care să facă afișul cu tema aleasă.
Foto: https://www.ibby.org/awards-activities/activities/international-childrens-book-day
In anul 2026, reprezentanța IBBY (International Board on Books for Young People) Cipru este sponsorul oficial, cu tema: Plantează povești și lumea va înflori!
Intr-o astfel de zi (sau într-o perioadă în jurul datei de 2 aprilie) se pune accentul pe încurajarea copiilor să citească. Ca fapt divers: am observat că multe librarii vând - cu această ocazie (și altele) - cărți pentru copii la preț redus - de la 35-40 de lei (cărți cu circa 100-200 de pagini) la 15-20 de lei. Poate mi se pare doar mie, dar prețul cărților in general și prețul cărților pentru copii in special, e mare (poate prea mare in cazul celor pentru copii). De la chioșcul de ziare cumpăr romane semnate Agatha Christie (circa 500 de pagini), broșate etc. cu 50 de lei, rotund. Cărticelele pentru copii - de colorat sau nu - au circa 15-30 de pagini și costă aproape câte romanele amintite.
Prețurile la cărți au crescut prin mărirea taxei pe valoarea adăugată, iar acum vor crește - aproape cert - din cauza prețului la combustibil... Sigur, există bibliotecile... Hm. Acolo unde (mai) există...
Trec peste...
Săptămâna trecută am recitit pagini din volumul Mary Poppins in Parc, de P. L.Travers, Editura RAO, București, 1995. Voi "repovesti", cu ceva citate, unul dintre capitole: Fiecare gâscă se crede lebădă.
In povestea de mai jos, erau în Parc. Mary tricota, la rădăcina unui copac. Era august, foarte cald, puțini oameni în Parc. Paznicul Parcului a intrat în vorbă și zice, la un moment dat: (...) nu-i vina mea că-s Paznicul Parcului. Ar fi trebuit să fiu Explorator, departe, in locuri necunoscute. Dacă ar fi după mine, n-aș fi aici. Aș fi pe-o banchiză de gheață, lângă un Urs Polar! (...)
De la o turturea aflată pe o creangă a copacului lângă care stătea Mary Poppins cade o pană. Fetița, Jane, o ridică și și-o pune pe frunte, prinzând-o în bentiță și zice: Sunt fiica unui Șef Indian. Minnehaha, Apa-care-Râde, și plutesc pe râu în jos.
- Ba nu, nu-i adevărat, o contrazise Michael. Ești Jane Caroline Banks.
- Asta sunt pe dinafară, insistă fetița. Pe dinăuntru sunt cu totul altă persoană. E un sentiment foarte ciudat.
- Trebuia să mănânci mai mult la prânz. N-ai mai avea sentimente ciudate. Iar tata nu-i un Șef Indian, așa că n-ai cum să fii Minnehaha!
Băiatul tocmai vede o furnică in iarbă și se trântește pe burtă, târându-se și lovind pământul cu degetele de la picioare. O atinge pe dădacă și aceasta îi atrage atenția: Michael, ți-aș fi recunoscătoare dacă nu m-ai mai lovi în fluierul piciorului. Ce ești tu, Cal la Circ?
- Nu sunt cal, Mary Poppins, sunt vânător! Vânez in junglă!
- (...) N-am mai văzut două persoane așa blege. Și cu tine, trei, adaugă Mary Poppins, uitându-se spre Paznicul Parcului. Mereu vreți să fiți altceva decât ceea ce sunteți. Dacă nu sunteți domnișoara Minnie și mai nu știu cum, găsiți precis altceva. Nu sunteți cu nimic mai buni decât Fetița cu Gâștele sau ca Porcarul. (...)
- Mary Poppins, începu Jane, povestește-ne despre Fetița cu Gâștele!
Și Mary Poppins le-a spus că Fetița cu Gâștele, in timp ce avea în grijă păsările, își mai făcea vânt cu o ferigă, ca și cum ar fi fost evantai - așa cum făcea soția Lordului Cancelar sau Regina; își împletea un șirag din flori și se ducea la gârlă să-l admire, și observa in oglindă apei cât era de frumoasă, încât nu găsea cuvintele potrivite să se descrie. Și îi părea rău că atâția oameni nu puteau să vadă cât e de minunată. Îi părea cel mai rău de Porcarul cel chipeș care îngrijea porcii pe celălalt mal al râului.
- Ce n-aș da, se lamenta ea în gând, ce n-aș da să fiu ceea ce sunt! Dac-aș fi numai ce par a fi, l-aș putea chema aici. Dar, cum sunt mai mult decât o biată fetiță cu gâștele la păscut, nu se cuvine să-l invit.
Porcarul, la rândul lui, se privea tot in oglinda apei și își admira buclele negre, bărbia frumos conturată și îl cuprindea mila pentru întreaga omenire care nu-l putea admira. Cel mai rău îi părea pentru Fetița cu Gâștele.
- Sunt sigur, își spuse el în sinea lui, că moare de plictiseală. Stă acolo în rochia ei zdrențăroasă și-și împletește părul blond. Are păr frumos, dar... dacă n-aș fi cine sunt, mi-ar fi drag să schimb o vorbă cu ea, să-mi treacă timpul mai ușor. (...)
Toate vietățile de acolo gândeau ca Fetița cu Gâștele și ca Porcarul. Fetița era o prințesă deghizată; Porcarul era print deghizat; Gâștele erau convinse că erau mai mult decât niște simple gâște - se credeau lebede; porcii se credeau oi deghizate; Măgărușul gri care trăgea căruța Porcarului când mergea la piață era mai mult decât măgar - era armăsar arab; Broasca Râioasă care trăia sub piatră era o broscuță verde deghizată; Băiețelul desculț care se juca în fiecare zi cu o Maimuțică de Jucărie, și chiar Maimuțica de Jucărie... Fiecare credea că e ceva infinit mai bun și mai grozav decât ceea ce se vedea cu ochiul liber. Broasca era convinsă că e foarte veselă și verde, spunându-și că pielea zbârcită și ochii bulbucați sunt numai partea din ea care se vede. Băiețelul se credea un faimos marinar, un pirat viteaz cu un singur ochi - pierduse un ochi într-o luptă prin Gibraltar. Maimuțica de Jucărie era convinsă că haina e numai pentru a-i ține de cald și se leagănă agățată de coadă pentru că-i place, nu pentru că n-are încotro - era un băiețel deghizat.
Cum stăteau ei acolo, pe cărarea care ducea la râu venea un om zdrențăros. Hainele-i erau atât de vechi, că nu mai rămăsese nici o părticică din ele necârpită cu sfoară. De sub pălărie se zărea un chip blând, cu obraji rozalii și cu smocuri de păr gri-argintiu care-i ieșeau de sub bor. Călca ba apăsat, ba ușor, pe rând, fiindcă într-un picior avea o gheată veche, iar în celălalt un papuc de casă. Ți-ar fi fost greu să găsești un om mai zdrențăros decât el.
Dar asta nu părea să-l tulbure - ba ai fi putut spune chiar că-i place. Mărgea vesel, mâncând dintr-o coajă de pâine și-o ceapă murată și fluierând printre înghițituri. Dădu cu ochii de grupul de pe pajiște, se uită la ei cu atenție și se opri din fluierat.
I-a salutat cu politețe și, scoțându-și pălăria, a făcut o plecăciune in fața Fetiței cu Gâștele. Ea l-a măsurat cu aroganță, dar Hoinarul păru să nu bage de seamă și, pentru că-i vedea stând cam cu spatele unul la celălalt i-a întrebat dacă sunt certați. Cei doi au sărit ca arși!
Cum, ea, o prințesă, să aibă de-a face cu un Porcar? Atunci, Hoinarul i-a spus că nu o mai reține, că trebuie să se întoarcă la Palat, unde o așteaptă o mulțime de treburi: tors, țesut, să exerseze cum să fie răbdătoare și veselă când vin pețitori nepotriviți să o ceară în căsătorie; să încerce să fie amuzantă când aude pentru a o suta mia oară cele trei ghicitori prostești ale Regelui; să țină o coroană grea ca plumbul, care lasă pe cap o urmă adâncă; să danseze, la petreceri, mai întâi cu prietenii tatălui ei, apoi cu înalți demnitari și până să vină rândul fiului Sultanului acesta a plecat deja acasă.
Ascultându-l, fetița nu prea mai era convinsă că e ușor sau vesel să fie prințesă. Poate că, dacă le pui pe toate in balanță, se gândi fetița, s-ar putea sa fie mai bine, până la urmă, să mergi cu gâștele la păscut.
- Gata, pleacă la Palat! o sfătui Hoinarul. Îți pierzi timpul stând pe aici. Nu ești de acord? îl întrebă pe Porcar.
- Cu ce să fiu de acord? spuse acesta repede, de parcă n-ar fi auzit nimic până atunci. Nu mă interesează fetele care merg cu gâștele la păscut, minți el. Nu s-ar cădea una ca asta. Eu sunt un prinț deghizat in Porcar!
- Chiar? întrebă Hoinarul, plin de admirație. Să înțeleg, deci, că-ți petreci timpul antrenându-te pentru luptele cu Zmeul? (...) Toți prinții, după cum bine știi, trebuie să se bată cu cel puțin un zmeu. Pentru asta sunt făcuți prinții.
Porcarul nu prea mai era convins că e prinț... Dacă, in ciuda tuturor poveștilor, in loc să-l omoare prințul pe zmeu ar fi invers? Sigur, nu-i era frică, dar se gândea că poate, la urma-urmei, nu e decât un simplu porcar.
Hoinarul a vorbit cu toți, și toți s-au gândit, după ce l-au ascultat pe Hoinar, că nu-i chiar așa rău să fie ceea ce par a fi... Băiatul s-a gândit că mama lui ar fi îngrijorată dacă ar pleca de acasă și, in plus, in seara aceea făcea clătite cu gem, preferate lui. Pe Maimuțica de Jucărie a întrebat-o de ce nu e la școală... La școală? întrebă Maimuțica neliniștită. Vrei să spui "Doi și cu doi fac cinci" și chestii de genul asta? Și și-a spus că e mai bine să fie maimuțică mâncată de molii - in gândurile ei n-a pus la socoteală școala.
Când să plece, toți l-au întrebat pe Hoinar: Tu cine ești?
- Eu? făcu Hoinarul cu un zâmbet nevinovat. Dacă vreți să știți neapărat, sunt un înger deghizat.
Făcu o plecăciune cu toate zdrențele lui, le făcu semn cu mâna și plecă.
Toți au izbucnit în râs la gluma bună a Hoinarului. Hoinarul țopăia vesel pe drum și cu fiecare săritură se desprindea și mai mult de pământ, înalțându-se, și pe măsură ce se înălța, în înaltul cerului, cei rămași jos au observat cum i-au apărut Hoinarului două aripi cenușii - a plutit o clipă pe deasupra copacilor, apoi s-a înălțat cu viteză până nu s-a mai văzut.
Fetița cu Gâștele era acum convinsă că nu e fată de Rege și îl vedea pe Hoinar cu toate penele acelea sub zdrențe... Dacă el e înger, atunci ea ce e? O fată cu gâștele la păscut sau ceva mai nobil?
Mintea îi era tulbure. Care era adevărul? Clătinând din cap a mirare, se uită la Porcar și pufni în râs. Pur și simplu nu se putuse abține.
Toți au rămas mulțumiți că sunt ceea ce sunt și nu s-au mai tratat cu dispreț unii pe ceilalți. Porcarul i-a făcut Fetiței cu Gâștele o coroană din flori galbene și au devenit prieteni buni.
Băiatul a plecat acasă, cu maimuțica lui. Se lipi de șorțul mamei și rupse o bucată de clătită.
- Ce-ai mai făcut? zâmbi ea.
- Nimic, răspunse el mulțumit.
Căci știa - poate știa și ea - că nimic e un cuvânt folositor. Poate însemna exact ce vrei tu. Orice. Totul...
