Scris și socotit

Cu scrisul mă descurc - în sensul că scriu corect, în general, dar nu pentru că mi-a plăcut gramatica, ci pentru că am citit foarte mult, și aș zice că am învățat mai mult “după ureche” (sau “după ochi”!)! N-am înțeles o boabă din gramatică! E drept, am destule noțiuni, dar nu suficiente - nu aș putea ajuta un copil la gramatică, de exemplu. Eram aproape de colaps când profesoara de limba și literatura română ne spunea “analizați propozițiile”! Complement direct, indirect, atribut, felul predicatului, participiul verbului, modul supin…! Mă doare capul! Realitatea este că profesoarele pe care le-am avut  in clasele V-VIII, a IX-a și a X-a nu s-au “deranjat” prea mult să explice.

Nu mă laud, dar nici nu mi-e rușine; pur și simplu nu știu. Chiar dacă nu sunt o pricepută, în cazul celor mai multe texte “simt” că ceva nu e ok - dar nu știu ce! ☺ Știu care-i predicatul și știu care e subiectul; știu că predicatul spune ceva despre subiect ș.a.m.d.. Am, totuși, câteva noțiuni de bază.

De ce v-am făcut capul mare cu ce nu știu? Să fac o introducere pentru prezentarea mapei pe care am avut-o în clasa a doua și pe care o foloseam pentru a scrie diferite cuvinte și propoziții.

E o mapă din vinilin, înaltă de 27 cm și lată de 19 cm. A comandat astfel de mape tatăl unui coleg, la fabrica unde lucra (habar nu mai am unde lucra). Bineînțeles, părinții au plătit pentru ele pentru că și atunci școala era “gratis” (doar că se plătea mai puțin pentru că, între altele, nu aveam nevoie de atâtea “caiete speciale”).

Cartonașele pe care sunt scrise literele se găseau în comerț, în cutii dreptunghiulare. Mapele, cred, le-a “inventat” învățătoarea (pentru că cei din celelalte clase nu aveau), să nu împrăștiem cartonașe în toată clasa și să le rătăcim din primele ore. Mi-a plăcut să mă joc cu literele și am tocit mapa, pentru că mă jucam și acasă. Numai cartonașele din mapă le mai am; erau foarte multe cȃndva.

Cu scrisul mă descurc, ziceam mai sus, dar cu matemtica… Vaaaai! Baza e și în capul meu, dar nu mai mult! Pot aduna, scădea, înmulți, împărți cifre mai mari numai în scris. Când auzeam de integrale, de exemplu, neuronii mei erau pe spate, toți! Bine, operațiile cu integrale sunt complicate pentru cei mai mulți. Dar… cum se folosește abacul?

Pe la începutul lunii ianuarie a.c. mi-am amintit de abac și pentru că nu-l găseam am căutat o poză pe net dar Potecuța, cu articolul ei “Ce n-am știut despre mine”, unde a scris despre socotitoare și soroban, m-a ambiționat să îl caut (știam că îl mai am!). L-a făcut pentru mine un coleg al mamei (în comerț erau din plastic) - coperțile sunt din carton îmbrăcat în pânză gri. E înalt de 20 cm și lat de 15 cm. De ce nu știu ce trebuie făcut cu el?! 

Epoca… MARII REDUCERI a omului fără însușiri, de Florin George Popovici

La ȋnceputul săptămȃnii am citit un text care mi-a mers la suflet pentru că “traduce” in cuvinte o parte dintre gȃndurile pe care le alerg in cap din cȃnd in cȃnd dar nu am talentul (si/sau capacitatea) de a le materializa in cuvinte. Vreau să păstrez aici - să spun și altora, interesați - idei despre “Epoca… MARII REDUCERI a omului fără însușiri”.

Copiez mai jos un fragment din eseul scris de Florin George Popovici după ce a citit un afiș scris cu greșeli.

[…] Marea reducere cognitivă - riscăm să fim reduși din punct de vedere cognitiv de fluxul nesfârșit de informații ce se revarsă zilnic asupra noastră, obosindu-ne creierul, suprasolicitându-ne pragurile percepției și ale înțelegerii. Tot mai puțin autonomi în gândire, sărăciți în privința memoriei și a imaginației, incapabili să alegem din potopul de stimuli pe cei cu adevărat relevanți și folositori, ne expunem pericolului anesteziei intelectuale, pierdem din vedere legăturile dintre date, succesiunea sau evoluția lor, procesăm tot mai puțin din punct de vedere inferențial, logic, critic. Accesăm cu lejeritate informații, însă dobândim mai greu sau deloc cunoștințe. Creierul nostru, el însuși un dispozitiv performant de calcul, se lenevește sau pur și simplu se împrăștie, riscă să „înghețe” din punct de vedere intelectual, se blochează frecvent în fața potopului de biți și megabiți. […]

Pe blogul său puteți citi și despre: Marea reducere lingvistică, Marea reducere afectivă, Marea reducere etică și spirituală, Marea reducere estetică.

La adresa de mai jos e articolul complet:
https://floringeorgepopovici.wordpress.com/2020/01/24/epoca-marii-reduceri-a-omului-fara-insusiri/

Virusul zȃzaniei circulă și cu autobuzul

Îmi propusesem să nu scriu despre nebunia cu acest coronavirus care e foarte la modă azi, un bau-bau care pare că a înlocuit terorismul pe care cei mai mulți nu-l mai iau în seama și sunt aproape convinși că e o mare vrăjeală menită să țină oamenii prin case, să meargă pe burtă, să nu se mai adune și să aibă pretenții de la guvernanți etc.. Dar "m-a lovit în plin” o aberație.

Ieri seară mă sună un amic și, înainte de orice, mă ia cu:

- Tu ce părere ai despre coronavirus?

- Hei! Calcă frâna! Ce vrei să-mi comunici de fapt?

Și începe:

- Eram în autobuz, lume multă, înghesuială. O tipă tușea de zor într-o mască! Am început să comentez cu voce destul de tare, să mă audă și ea. Cine-i bolnav de gripă ar trebui să stea în casă, nu să împrăștie viruși tuturor! Se uitau oamenii la mine, se uita și ea!

- Ai auzit la tv un deștept spunând asta și ți-ai însușit acest sfat pe care nu oricine îl poate urma. Poate că femeia venea de la medic sau mergea la medic; poate că multe! Normal că se uitau oamenii la tine! S-or fi mirat ce te-a apucat! Chiar ai nevoie de atenție cu orice preț?

- Nu-i vorba de atenție! Unii trebuie educați! Tu crezi că prin masca aia nu ies virușii?

- Habar n-am! Dacă te vei alege cu gripă înseamnă că trec?! Chinezoaicele au început să se radă pe în cap, pe ideea că virusul stă acolo nu știu câte zile! Nu ți se pare vrăjeală? Pe chelie nu stă?!

- E periculos! Și gripa simplă e periculoasă! Rămân la părerea mea: cine-i bolnav de gripă să stea în casă!

- Poate că femeia era doar răcită, nu avea gripă! Și tu ai fost răcit și umblai liber pe străzi, fără mască.

- Era altceva! Eram răcit, nu aveam gripă!

- Și ești sigur că femeia din autobuz avea gripă?

- Nu, dar tușea urât! Să fii răcit sau să ai gripă și să umbli cu capul dezvelit?

- Și unii “tabagiști” tușesc urȃt! Poate că și-a scos căciula, și-a dat gluga jos să nu transpire în autobuz, să fie mai rău apoi, la coborâre.

- Poate, dar nu cred.

- Nu înțeleg: de ce tot îi tragi cu “nu cred” și de ce ești sigur că femeia avea gripă?

Și-am ținut-o în stilul acesta câteva minute bune! În final a rămas ca el: cine are gripă să stea în casă, indiferent care-i motivul pentru care e în public într-un moment sau altul. Mi s-a părut ceva exagerat! Cum să te iei de oameni necunoscuți doar așa, ‘că simți nevoia să-ți spui părerea?

Trandafirul alb și entorsa

Când eram copii, la bloc, aveam prostul obicei să rupem flori și să facem “prințese” și “prinți”; din petalele unora ne lipeam “unghii lungi” sau pur și simplu le duceam acasă, la mame și bunice. Nu o dată ne-a zis mama să nu mai rupem flori! Băieții le rupeau pentru a ne face nouă în ciudă. Nu vă imaginați că distrugeam flora din zona blocului! Că tot veni vorba! Câte flori erau atunci în zonele verzi! Și iriși, și trandafiri și multe altele (nu le mai știu denumirile). Care mai de care uda florile, le plivea, planta… Acum… jale! Pământul e bătătorit, iarbă nu crește din cauză de fel și fel de aparate de la magazinele aflate la parter… Aproape peste tot sunt chiștoace de la țigările lucrătorilor, bonuri de casă și ambalaje aruncate la întâmplare. Degeaba cureți azi, a doua zi e la fel.

Revenind… Pentru că aveam obiceiul acesta prost de a rupe flori, într-o zi, când am mers la bunici - aveam vreo 11 ani - am ieșit pe stradă; era o stradă “înfundată”, așa că mașini nu prea treceau pe acolo. Era liniște, pentru că erau doar case - unele stil vilă - și toate aveau grădini cu flori, tufe frumos întreținute și ce mai pune prin grădini omul care iubește frumosul. În una dintre aceste curți am văzut un superb trandafir alb! Era singurul așa de mare și de frumos! Pur și simplu l-am vrut! Am intrat în curte și l-am rupt. De la o fereastră o femeie a strigat la mine: “de ce ai distrus frumusețe de floare?” Nu era o voce furioasă. Am fugit, și când am ieșit pe poartă am călcat într-o “groapă” deloc mare, sucindu-mi glezna stânga! Am ajuns acasă șchiopătând, cu glezna deja umflată. În mintea mea de copil mi-am zis că s-a supărat trandafirul pe mine. Așa i-am zis și lui tata când m-a întrebat cum am reușit să-mi scrȃntesc glezna. El mi-a pus piciorul în apă rece cu apă de plumb și curând glezna s-a dezumflat, dar mă durea un pic. M-am vindecat repede. De atunci nici că am mai rupt o floare! Chiar mă certam cu ceilalți să nu le mai rupă. Și tot de atunci - mulți ani! - cum călcam pe o denivelare (sau o pietricică oricât de mică) pac! îmi suceam glezna stângă! În final, glezna a încetat să se mai umfle din orice!

Tare greu mi-am simțit sufletul… Mi-a părut atât de rău pentru gestul meu încât țin minte atmosfera din acea zi de vară. Să nu înțelegeți că și azi mă bântuie regretul, pentru că nu se întâmplă; e doar o faptă din care am învățat - e o faptă trecută in "contul experienței de viață".

Un articol al Adrianei, “The girl from yesterday”, mi-a reactualizat întâmplarea atât prin frumusețea trandafirilor din grădina ei cât și prin titlu. Îmi place să cred că nu mai sunt “cea de ieri”, cea care a rupt acel superb trandafir alb. 

Ceva vechi. Jocul cuvintelor(237)

Arunc o privire spre acel scrin pictat cândva cu aripi de înger din care abia se mai înțelege ceva. E gol, și scorojit de apă și soare, de vȃnturi și indiferență. Cȃtă pasiune, cât suflet o fi pus cel care l-a lucrat. îmi place să recondiționez obiecte vechi, să le redau farmecul avut cândva fără a șterge patina vremii. Nu găsesc cuvinte potrivite pentru a descrie plăcerea care mă ține zile întregi lângă un astfel de obiect încercând să-mi imaginez ce secret ar putea ascunde; orice obiect vechi este încărcat de secrete, chiar dacă numai in sensul că eu, privitorul de azi, nu am idee cine s-a bucurat de el când era nou și ce a ținut in el, ce a ascuns printre lucrurile ținute acolo. Prin câte case a trecut? Câte mâini l-au atins? Pentru a putea recondiționa un obiect vechi trebuie să îl asculți, ca și cum ai asculta o melodie in surdină, pe care n-o auzi prea bine și mai mult o ghicești. La ceas de seară reușesc mai bine să înțeleg ce îmi povestește un obiect vechi. Nu-mi vorbește! Transmite - ceva ca o adiere pe care doar ai senzația că o simți și e un mister cum ajungi să știi ce să faci pentru a oferi o viață nouă obiectului.

₪₪₪

Exercițiu de imaginație: Jocul celor 12 cuvinte găzduit de Eddy pe blogul său, Cartim.

Cele 12 cuvinte:scrin, secret, aripi, cuvinte, pasiune, privire, gol, apa, adiere, melodie, ceas, mister.

Încerc de ceva timp să scriu câteva rânduri despre relația mea cu muzica simfonică… Nu găsesc cuvintele potrivite, nu se leagă deloc cuvintele, deși sub formă de sentiment sunt bine conturate. Vorba Potecuței în articolul “Când scrisul nu se lasă scris”.

Profit - un fel de a spune - de tema Jocului celor 12 cuvinte, și fac o Confesiune, fără să aleg cuvintele: eu și muzica simfonică nu ne înțelegem! Și, cu toate că nu ne înțelegem, în interval de 30 de zile am fost de patru ori la concerte simfonice! În fiecare joi câte două ore - din fericire, cu o pauză de 15 minute! Opt ore de muzică simfonică în 30 de zile! Pentru mine a fost un chin! Deh! N-am gusturi rafinate.

S-a întâmplat cât am fost la Oradea. Doamna la care am stat avea abonament la Filarmonică și cum nu putea merge singură…

Când ascult muzică simfonică, de regulă, casc după primele 15 minute, dar casc astfel încât îmi trosnesc maxilarele! După încă vreo câteva minute îmi curg și lacrimile!

Sora mea - mare amatoare de muzică simfonică - îmi dădea sfaturi despre cum să ascult, să-mi imaginez, să mă las purtată de… M-am lăsat purtată de desene animate! În funcție de ceea ce auzeam aveam în filmul din cap pe ciocănitoarea Woody, pe Speedy Gonzales, Bugs Bunny, Betty Boop, Chilly Willy, Tweety ș.a.m.d.. Cu toate acestea, când ieșeam din sală, la final, îmi simțeam capul înfundat și mă durea chiar și a doua zi! Partea hazlie a fost cu cei care mă cunosc mai bine. Le-am spus unora că merg la concert sau că am fost la concert, după caz. Fără excepție, toți voiau să știe ce trupe voi asculta / am ascultat! Trupa filarmonicii! Când se prindeau că e vorba de muzică simfonică izbucneau în rȃs - și rȃdeau cu o poftă teribilă! Toți știau ce mi se întâmplă când ascult muzică de acest gen. Sunt multe “bucăți” care-mi plac - cele “alerte”, în special, și unde vioara sau pianul au mai puține de spus. Culmea e că Balada lui Ciprian Porumbescu o pot ascultă 24 de ore din 24 fără să simt epuizare. Tonurile ascuțite ale instrumentelor muzicale mă termină psihic. Totuși, suntele oricât de stridente ale unei chitare electrice, de exemplu, nu-mi provoacă reacții de căscat! La fel, și in cazul muzicii clasice din diverse filme: nu am probleme - probabil că am nevoie să văd derularea “poveștii muzicale”.

Am scăpat cu bine - cred! - după această experiență.

Acum știți despre mine că nu am gusturi muzicale rafinate, și că muzica simfonică îmi provoacă dureri de cap la propriu! Asta sunt, și cu asta defilez; nu mă dau ceea ce nu sunt.

₪₪₪

Exercițiu de imaginație: Jocul celor 12 cuvinte găzduit de Eddy pe blogul său, Cartim.

Tema: Confesiune

Senin de ianuarie. Miercurea fără cuvinte

Fotografii pentru jocul Miercurea fără cuvinte, inițiat și găzduit de Carmen, și pe care Călin Hera l-a susținut doi ani.

Happy WW!