2022-05-08

Legenda primelor căpșuni

Singura cale de a scapă de ispită este să-i cedezi, scria Oscar Wilde (în „Portretul lui Dorian Gray”). Lucrând florile de căpșun pentru Calendarul ReCreativ mi s-a făcut poftă de scris legende. Și cum nu-mi place să tânjesc... am cedat ispitei și-am repovestit mai jos o legendă Cherokee despre căpșuni.

o floare alba de capsun, cateva capsuni coapte si cateva capsuni verzi
În zorii timpului, primul bărbat și prima femeie locuiau pe malul unui mare râu, unde aveau tot ce le trebuie pentru un trai fără lipsuri: carne, fructe, apă dulce, lemn pentru foc. Au trăit fericiți până la prima lor ceartă. Bărbatul a întrebat-o într-o zi: „De ce nu ai gătit azi?” „De ce n-ai adus lemne pentru foc?” În altă zi bărbatul a întrebat-o: „De ce nu ai făcut ordine?” „De ce ești așa de dezordonat?” a venit replica ei. Încet, reproșurile au început să se înmulțească. Prima femeie s-a supărat atât de tare încât a hotărât să-l părăsească pe primul bărbat. În zorii unei zile a ieșit din casă și s-a îndreptat spre răsărit. Mergea hotărâtă, fără să privească în jurul ei, fără să privească în urmă. Când primul bărbat s-a trezit și a văzut că prima femeie nu e acolo a înțeles ce s-a întâmplat și-a plecat după ea; a găsit repede urmele ei, dar distanța era mare, era greu s-o ajungă.

Privindu-l din înalt și văzându-l atât de trist, Soarelui – care știa totul și-i vedea pe amândoi - i s-a făcut milă de primul bărbat și l-a întrebat dacă mai e supărat pe partenera lui. „Nu sunt supărat și o vreau înapoi”.

Soarele a binecuvântat pământul cu razele lui și în fața femeii au apărut tufe de afine coapte, dar femeia nu s-a arătat interesată și nu s-a oprit. Soarele a făcut atunci să apară în jurul ei tufe de mure, dar nici acestea n-au interesat-o, ea mergând înainte cu pas grăbit. Văzând așa Soarele s-a gândit că trebuie să facă ceva deosebit, și atunci au răsărit pentru prima dată căpșunii, cu fructele lor roșii și parfumate. Parfumul fructelor a atras atenția femeii și aceasta a privit în jurul ei. Văzând boabele roșii și strălucitoare ascunzându-se sub frunze s-a aplecat și a luat una. A gustat-o și dulceața ei i-a readus liniștea în suflet; când a privit la jumătatea de fruct din care mușcase a văzut că are formă de inimă și și-a amintit cât de frumoasă a fost viața lângă primul bărbat și dorința de a-l părăsi a început să se stingă. S-a așezat pe pământ întrebându-se ce-ar trebui să facă. Stând ea și mâncând căpșuni primul bărbat a reușit s-o ajungă din urmă; s-a așezat lângă ea fără a rosti vreun cuvânt și a zâmbit. Ea i-a dat să mănânce o căpșună. Atunci au înțeles cât de mult își doresc să fie împreună și au plecat spre casă, luând cu ei și câteva plante, să le planteze, să nu uite această lecție.

(http://www.northerncherokeenation.com)
Imagine de Oli Hale de la Pixabay

2022-05-07

Flori de căpșun din hârtie. Festivalul fructelor de vară

Mda. Omul cât trăiește învață și... așa mai departe. Am aflat și eu că florile acestei plante fac parte din familia trandafirului! Și-am mai aflat că partea aceea cărnoasă, dulce, roșie, delicioasă este fructul fals al căpșunului! Aș tot mânca astfel de „fructe false”!

O altă noutate pentru mine: există vreo 20 de specii de căpșuni și câteva specii hibride dar - mai ales! - am aflat că sunt și cu flori roz sau roșii, ceea ce m-a bucurat să aflu.

trei flori roz de capsun, frunze si un fruct de capsun

Din
Calendarul ReCreativ zboară paginile! Perioada 2 mai – 27 iunie este dedicată, săptămânal, unui fruct de vară: Festivalul fructelor de vară.

Săptămâna 2 – 9 mai este despre flori de cireș sau de căpșun. De ce flori? Pentru că înainte de a deveni fructe au fost flori, zice Niko, gazda acestui joc relaxant la care poate participa cine dorește.

etapele realizarii florilor de capsun: petale, sepale, mijloc floare
A prezentat Niko și câteva imagini, ca idei, dar a trebuit să caut alte surse pentru că deși îmi plac modelele postate nu am materiale potrivite pentru unele și... îndemnare pentru altele. "Tabloul" are 14,5 cm pe 10 cm, iar "ag
ățătoarea" e prinsă pe dos.
Pentru flori m-am inspirat de aici:
https://www.youtube.com/watch?v=AsRYkxePhGw
pentru fruct de aici:
https://www.youtube.com/watch?v=j9QlGhdFTDY

Pentru a da de înțeles că florile sunt de căpșun am confecționat și un fruct. Cum?! Sunt felii de pepene?! Așa a încercat cineva să mă „necăjească”, dar nu m-am bosumflat pentru că... arată a felii de pepene. Între timp am pus picățele albe peste cele negre și pare mai naturală căpșuna. N-am mai făcut o nouă poză pentru că.

De ce mă bucur că există flori roz de căpșun? Deoarece cartonul din care am făcut florile este rozaliu. Florile de căpșun sunt albe, de regulă, și au petalele aproape rotunde – cele făcute de mine au devenit mai mult ovale după ce le-am lipit. Poate există vreo specie hibrid de căpșun care are flori cu petale mai ovale – dacă nu... aceasta e prima specie "hibrid-hârtie" cu astfel de petale.

2022-05-05

Protecție în adăposturi

Un banc sinistru, cu iz de premoniție... De fapt, e mai mult decât premoniție, pentru că nu s-a terminat ce-a început în 2020 – au văzut politicienii ce mișto se pot juca „pe caz de boală” și nu se mai satură.
- Ce se întâmplă dacă războinicii cad la pace?
- Urmează valul șase.

Având în vedere preocuparea majoră a unora pentru „protejarea" mediului înconjurător prin construirea de microcentrale electrice nucleare și având în vedere depozitele enorme de bombe și rachete cu încărcătură nucleară (care nu au fost încă distruse – și costă prea mult să fie distruse) și având în vedere cum le place unora să se joace de-a războiul și cu nuclearele, mi-am amintit o filă din istoria Statelor Unite ale Americii... 

o parere a fizicianului Albert Einstein despre posibilul rezultat al unui razboi atomic
Accidente „mărunte” au tot avut loc și vor avea loc. Ca și cu mașinile: cât timp există mașini există și accidente rutiere.

Adăposturile antinucleare

Când, spre sfârșitul războiului, în 1945, s-a ordonat detonarea armelor nucleare (bombe atomice) la Hiroshima și Nagasaki, s-a aflat ce pot face astfel de arme: orașe complet distruse și sute de mii de morți (civili). S-a presupus atunci că oamenii au înțeles consecințele devastatoare ale acestor arme. S-a presupus greșit. În anul 1949, Uniunea Sovietică a efectuat primul său test nuclear – SUA nu mai era singura națiune deținătoare de arme capabile de distrugere în masă. Cei doi aliați din al doilea război mondial erau acum rivali. Relațiile dintre cele două națiuni fiind tot mai tensionate, în urma testării bombei cu hidrogen (mult mai puternică și mai dăunătoare decât bombele folosite în Japonia), Administrația Federală de Apărare Civilă (constituită pentru a se ocupa de siguranța civililor și pregătirea pentru dezastre; numită altfel azi), a început să instruiască civilii în vederea construirii de adăposturi antinucleare.

A trecut ceva timp până ce ideea a prins, dar multe firme au avut parte de boom economic pe tema aceasta. Din punct de vedere financiar, nu erau prea mulți cei care-și puteau permite astfel de adăposturi.

Statele Unite sunt cel mai cunoscut exemplu pentru adăposturi antinucleare.

La sfârșitul anilor 1950, începutul anilor 1960, tensiunile războiului rece și amenințarea cu atacuri nucleare i-au convins pe liderii guvernamentali din S.U.A. că milioane de vieți ar putea fi salvate prin construirea de adăposturi antinucleare.

În anii 1950 exercițiile publice în caz de atac nuclear erau rutină, dar președintele Eisenhower nu a promovat în mod activ construcția de adăposturi antinucleare. În aceste exerciții copiii de la școală erau învățați să se ascundă... sub bănci.

Guvernul a comandat filme despre adăposturi – le era lăudată valoarea și oamenii erau îndemnați să cumpere pentru că vor fi instruiți cum să le construiască / monteze și cum să le folosească.

Președintele Eisenhower a recunoscut efectele negative ale „fricii nucleare” asupra populației și i-a avertizat pe oameni: Nu trebuie să fim isterici. Putem fi vigilenți.

În anul 1957 a fost publicat „raportul Gaither”, în care se susținea, oficial, construirea de adăposturi care ar permite oamenilor să supraviețuiască în caz de atac, având speranța că vor putea ieși repede de sub pământ. Eisenhower îi sfătuia să adune provizii pentru șapte zile.

După ce Kennedy a devenit președinte, pe fondul escaladării tensiunilor dintre SUA și Uniunea Sovietică, într-un discurs ținut în octombrie 1961, acesta le-a spus oamenilor să înceapă construirea de adăposturi pentru a-și proteja familia în caz de atac. Tot Kennedy a pus presiune pe membrii Congresului să aloce cel puțin 100 de milioane de dolari pentru a se construi o rețea publică de adăposturi antinucleare și pentru a se dota cu cele necesare. S-a votat. Mass media (și nu numai) a preluat „mesajul”. Au apărut broșuri cu instrucțiuni despre cum să-și construiască oamenii adăposturile.

Companiile producătoare de „materie primă” exploatau teama publicului și culegeau beneficiile financiare.

Adăposturile erau livrate în multe forme, dimensiuni și materiale. Nu era suficient doar adăpostul; trebuia și echipat cu suficientă hrană și alte provizii pentru a supraviețui mai mult timp unei explozii nucleare. Magazinele aveau raioane speciale unde expuneau alimentele care se pretau pentru stocare pe termen lung și foarte lung; erau prezentate și vase diverse în care proviziile puteau fi depozitate/păstrate.

Aceste adăposturi au devenit un fenomen larg răspândit și datorită (sau din cauza?) insistențelor președintelui Kennedy – până în 1965 au fost construite mii de astfel de adăposturi, private și publice. Clădirile municipale au adaptat garaje și subsoluri pentru protecția civilă.

Specialiștii știu că astfel de măsuri n-ar fi ajutat prea mult. Sunt multe cauze care ar fi condus la eșec, cauze pe care le poate deduce oricine are minime cunoștințe de fizică și ceva logică în ceea ce privește comportamentul oamenilor în caz de dezastre.

Războiul rece a schimbat cultura americană – și nu numai – în mai multe aspecte importante. În SUA, teama de comunism a crescut foarte mult pe fondul relațiilor tot mai tensionate cu Uniunea Sovietică. Politicienii s-au cam folosit de frica publicului și și-au axat discursurile (în alegeri) pe măsurile drastice ce le vor lua împotriva comuniștilor. Lupta împotriva comunismului (și a comunismului împotriva „Occidentului”) a implicat amenințarea nucleară, pentru că cele două națiuni aveau arme nucleare pe care le îndreptau una asupra celeilalte.

Zicea Albert Einstein (cu optimism!!): Nu cred că civilizația va fi distrusă complet în urma unui război atomic. Probabil două treimi din oamenii de pe pământ vor fi uciși.


Resurse online:
- https://www.apartmenttherapy.com/fallout-shelters-american-homes-36770210
- http://www.tn4me.org/images/upload/File/Domestic_Impacts_Student_Handout.pdf
- https://www.history.com/this-day-in-history/kennedy-urges-americans-to-build-bomb-shelters
- https://buffalonews.com/news/panic-rooms-the-fear-of-fallout-in-the-50s-left-the-nations-back-yards-and/article_af1b89f5-310a-5824-b4cd-e913cba420e4.html
- https://www.cbsnews.com/news/a-look-back-at-americas-fallout-shelter-fatuation/

Imagine de Dr StClaire de la Pixabay

2022-05-04

România are gaze

România are gaze! Nu, nu-i balonată, nici constipată, ci are zăcăminte de gaze naturale; le are de mult, dar... cine să le exploateze serios, în "folosul națiunii"? Pentru a exploata gazele (și orice alte resurse subterane și nu numai) e nevoie de bani pentru investiții, de oameni pricepuți, care știu ce fac și – nu în ultimul rând – e nevoie de interes.

Trebuie grijă și de mediu, să nu te-apuci să „sapi” aiurea, să-ți iei gazul, să-l treci printr-o gașcă de firme-căpușă și să lași jale în urma ta... Sigur, când e o „urgență”, s-o permite să nu mai fii prea atent cu mediul, să nu mai ții cont de „truditorii” plătitori de taxe și impozite și bunurile lor. Când e „urgență” e urgență și gata: „ciocu' mic, acum noi suntem la putere” (vorba unei "politicienese" din fostul partid democrat liberal devenit azi partid liberal).

România are gaze la Buzău, de exemplu. Gaze la mare adâncime. O, super! Gazul de acolo va face ca România să fie independentă un timp extraordinar de îndelungat: 3 ani, cu începere din... 2024. Se aude un fâssss... România scapă gaze. Acum, fără mofturi! Vrem independență gazoasă, nu mai facem mofturi și sperăm că pânza freatică va rămâne cu apă bună de băut, că nu vor fi cutremure mici și dese și alte mărunțișuri de gen!

Când le-am văzut entuziasmul celor care aruncau cu praf gaz în ochi despre Buzău așteptam să zică măcar vreo 10 ani. Când am auzit trei... speranța s-a blegit.

România are gaze și în Marea Neagră! Se știe de muuuulți ani dar... nu erau bani pentru o exploatare serioasă, deh! Acum vine o (altă) companie americană, face „parteneriat” cu una română și începe exploatarea. Un ministru cu ochelari, slăbuț la propriu (la figurat nu e prea clar cum e, dar dacă e ministru...), aproape că scanda despre câte milioane se vor investi pentru exploatarea resurselor! Se entuziasma de parcă toți acei bani ar fi urmat să fie împărțiți „truditorilor” plătitori de taxe și impozite! Cât timp va fi România independentă în acest caz? Nu știu... Fâsul va fi sub apă, de data aceasta. Ne rămâne speranța că nu vor fi delfinii cu burta-n sus la suprafață.

România are gaze. Românii ce au?

Acesta este un pamflet și trebuie tratat ca atare.

2022-05-03

Flori, puzzle, ciocolată

Primele patru luni din acest an au zburat ca niște gloanțe trase la foc automat. Probabil că luna mai va zbura la fel de repede. Ori s-a „comprimat” timpul ori s-a micșorat ora ori sunt prea multe de făcut ori... Habar n-am de ce pare că timpul zboară! Să zboare cu folos, dacă tot zboară, să fim sănătoși în timp ce timpul zboară și tot așa – de bine să fie!

La sfârșitul lunii martie, într-o seară, m-am străduit să fotografiez apusul!

apus de soare de deasupra cladirilor; pomi inca desfrunziti in martie la final
Am încercat de mai multe ori, reglând diferit telefonul, dar tot n-am reușit să surprind nuanțele de roșu puternic până la roz pe care le avea cerul la nivelul orizontului. Când voi revedea imaginea voi citi și rândurile și-mi voi aminti cât de roșu era cerul. Slabă consolare, dar asta e.

La început de aprilie s-au precipitat evenimentele; nimic de rău! Totul a fost de bine, așa că a meritat „aglomerarea”.

Mama a trecut pe acasă și mi-a adus flori din grădină – nu multe, pentru că drumul e lung, și chiar înfășurate în vată umedă era posibil ca plantele să nu reziste și era păcat să moară prea repede.

Lalele au fost trei. 

trei lalele: doi boboci si una deschisa si bobocii dupa ce s-au deschis
Sunt flori sensibile prin definiție, dar au reușit să reziste drumului -poate pentru că două erau boboci; cea care era deja înflorită a mai rezistat o zi, apoi a trebuit să despart firele cu boboci.

Cele trei narcise galbene n-au avut de suferit și-au stat în vază, la fereastră, mai multe zile.

narcise galbene in vaza din ceramica
Zambilele... A trebuit să le aleg din buchet pe cele care s-au păstrat mai bine, dar și ele au rezistat eroic mai apoi.
zambile mov in vaza de cristal
Și-apoi... s-a apropiat Paștele! Ca în fiecare an, am primit un
ou de ciocolată cu surpriză. 
ou de ciocolata in ambalaj roz si bombonele mici in forma de ou si o gargarita crosetata
Oul a fost mai mic decât cel de
anul trecut, dar surpriza a fost o suuurpriză: un mini-puzzle cu personaje care-mi par foaaaaarte cunoscute dar pe care nu reușesc să le identific! 
surpriza puzzle din oul de ciocolata
Am montat piesele în mai puțin de cinci minute, dar cu câtă plăcere! Cu la fel de mare plăcere (dar în mai multe minute) am mâncat și-o juma’ de „coajă de ou” de ciocolată.

Vremea a fost capricioasă. În pomii de pe lângă ferestre au început să apară florile spre sfârșitul lunii aprilie.

corcodusul plin cu flori si un castan abia inmugurit
Cele ale corcodu
șului se văd mai clar în poză, dar verdele castanului abia-abia se vedea și-n realitate - foto 3 (acum, frunzele sunt aproape ajunse la maturitate).

N-am uitat de guguștiuci! 

gugustiuc pe o creanga de tei
Doi sunt prezenți zilnic în tei, „guguind” să-mi dea de veste că-s acolo și vor grâu. În poză(e) e doar unul, după ce terminase de mâncat.

Porumbeii dau și ei năvală! Îi gonesc, până termină de mâncat guguștiucii și cei mai mulți sunt respectuoși și așteaptă-n tei, dar sunt și câțiva tare nerăbdători, care încearcă să alunge guguștiucii, să mănânce ei. (deasupra bulinei verzui e guguștiucul)

porumbei intre crengile unui tei
Pe cei nerăbdători îi alung cu mâna, nu cu un „pămătuf” din hârtie, dar... abia se dau duși când îi împing, efectiv! Ieri, unul dintre ei, se „contra” cu mâna mea! L-am împins, ușor, cu degetul, dar el dădea din aripi și părea că-mi „ține contr
ă”. Ce fin e penajul lor! I-am simțit penele de pe corp, sub aripa ridicată. Evident, eu am cedat, și l-am lăsat să-și facă de cap.

Vrăbiile nu reușesc să le fotografiez (nici măcar la fel de rău ca pe guguștiuci și porumbei) când aterizează pe pervaz, iau un bob de grâu, zboară-n tei, îl mănâncă și vin iar, strecurându-se printre picioarele „giganților” porumbei.

Uneori mă gândesc că aș avea o vacanță minunată chiar de-ar fi să stau în balcon și să privesc afară. Pe lângă guguștiuci, vrăbii și porumbei mai sunt în zonă multe ciori, coțofene, din când în când câte o stăncuță, pescăruși (leg. externă), mierle și câteva păsări pe care nu am reușit să le identific. Spectacol mai fac și pisicile de pe-afară, mai ales când le apucă să se joace cu vreun fir de iarbă sau cu vreo insectă. Și-apoi sunt câinii cu stăpân care se plimbă, se hârjonesc; se și latră serios uneori, pentru teritoriu. E animație, nu glumă. Este relaxant.

2022-05-02

Încrederea este esențială

Cel care se încrede în timp va fi trădat (proverb arab)

Se spune că în vremuri de mult apuse oamenii se înțelegeau printr-o strângere de mână sau „pe cuvânt de onoare”. Oamenii țineau să nu le fie „pătată” onoarea și alegeau să o spele cu sânge, când era cazul. Pentru mulți, și azi are valoare onoarea, dar câți oameni mai riscă „să meargă pe încredere”?

Încrederea nu ține de tehnică, de trucuri, de abilități, ci este o trăsătură de caracter. Un om este de încredere pentru că „inspiră încredere”, nu pentru că este îmbrăcat frumos, arată bine sau pentru că are deosebite abilități de comunicare. Încrederea se construiește în timp. Vorba lui Warren Buffett: e nevoie de 20 de ani să construiești o reputație și numai de cinci minute s-o distrugi.

Se mai spune că încrederea este cel mai valoros lucru din lume; este una dintre emoțiile care nu pot fi "codificate" prin expresii faciale. Acolo unde nu mai e încredere și dragostea dispare, chiar dacă a existat vreodată. A fi de încredere înseamnă mult mai mult decât a fi iubit, e de părere poetul scoțian George MacDonald. Frank Crane spunea pe undeva că încrederea poate fi înșelată, dar neîncrederea este un chin. Altfel spus, mai bine să avem încredere și să fim înșelați decât să ne fie teamă să avem încredere pentru că am putea fi înșelați.

Fără încredere nu se pot construi relații de durată, fie că aceste relații sunt de muncă, de afaceri, romantice etc.. Nici dragoste nu poate exista fără încredere, iar gelozia nu e tocmai un „semn” că suntem iubiți, ci e un semn că ori nu inspirăm încredere ori persoana geloasă nu are încredere în ea.

Cel care nu are suficientă încredere nu va fi de încredere, zice Lao Tzu; peste mii de ani, Ernest Hemingaway îl completează, cumva: cel mai bun mod de a afla dacă poți avea încredere în cineva este să ai încredere în el. Isaac Watts, autor de imnuri, teolog și logician, ne atrage atenția că a învăța să ai încredere este una dintre cele mai dificile sarcini ale vieții. Eric Sevareid, corespondent de război în al doilea război mondial, e de părere că mai bine să ai încredere în omul care greșește des decât în cel care nu are niciodată îndoieli.

Ronald Reagan, al patruzecilea președinte american, vine cu cireașa de pe tort: ai încredere, dar verifică!

Cel mai mult și mai mult îmi place ai încredere în oameni și așteaptă-te la orice de la ei; nu vei fi dezamăgit niciodată (n-am ideea pe cine am citat).


Postarea este pentru Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit în colaborare cu Ella.
citate despre a cunoaste un om si despre incredere in semeni
Trebuie să mănânci multă sare până să cunoști un om
. (
Blaise de Monluc-1500/1502 - 1577)
Mănânci un sac de sare cu un om și tot nu-l cunoști, spune un proverb românesc.

2022-05-01

1 Mai Muncitoresc

Întâi mai muncitoresc... Ce oroare! Nu „Ziua Internațională a Muncii” era oroare (pentru mine) până in 1989, ci defilările, programele „artistice patriotice”... De la „șoimii patriei” (copiii de grădiniță) și până la adulții care încă mai erau în „câmpul muncii” – fie pe ogoare, fie prin uzine sau pe unde munceau ei – se îmbrăcau frumos și defilau prin fața autorităților centrale/locale. În tribune erau cocoțați niște... oameni (nu prea diferiți de cei pe care azi îi numim politicieni) cărora „muncitorimea” părea că le dă onorul. Bleah! De două ori am fost la defilare, de 23 august, când eram copil – voiam cocoșei din zahăr ars pe băț, minge cu țichi și rumeguș și pe „hopa-mitică”.

Acum, să nu creadă cineva că toți oamenii îmbrăcați cu „haine bune” erau prezenți acolo din plăcere, pentru că „erau pătrunși” de spiritul socialismului și înaintării României spre comunism. Oh, nu! Erau obligați. Aveau liber de la serviciu, bifau defilarea apoi... liber la „iarbă verde” sau ce mai făceau oamenii pe atunci. Unii aveau de pregătit – cu mai mult timp înainte – fel și fel de „reprezentații patriotice”. De-aș fi reușit să ignor pancartele cu fel și fel de sloganuri (obsesiv mi se părea „Proletari din toate țările uniți-vă!”), portretele „conducătorilor iubiți”, „versurile patriotice”, steagurile tricolore, steagul roșu comunist cu secera și ciocanul, și tot felul de de-astea axate pe cultul personalității unora aș zice că era o atmosferă faină în astfel de zile. Dar pentru că n-am reușit să ignor mulțimea aceea purtătoare de pancarte și strigătoare de lozinci nu zic că era faină atmosfera. Era să uit de „carele alegorice”! Între lozincile pe care le strigau oamenii – nu toți, dar unii erau vocali, nu glumă! - se regăseau: „Ceaușescu – Muncitorii”, „Ceaușescu - P.C.R.”, "Ceaușescu și poporul”...

Cică, prezența era obligatorie. Probabil – nu știu, pentru că nu m-am prezentat la absolut nici o „defilare”, cu nicio ocazie (exceptând copilăria, cum am scris mai sus).

Originea Zilei Internaționale a muncii este în mișcarea de protest a unor muncitori din Chicago, Illinois (SUA), care s-au unit într-o grevă și cereau scurtarea zilei de muncă de la 12-14 ore la opt ore fără micșorarea salariului. Acțiunea s-a petrecut în Piața Haymarket, în mai 1886. În urma intervenției polițiștilor au murit 11 oameni și circa 200 au fot răniți. S-a lăsat și cu procese (nu împotriva polițiștilor, evident) și s-au pronunțat condamnări la moarte și la închisoare pe viață.

În 1889, la al II-lea Congres al Internaționalei Socialiste s-a decis ca ziua de 1 mai să fie decretată „ziua internațională a muncitorilor” și la 1 mai 1890 să se organizeze – în cinstea celor împușcați în Piața Haymarket – cel mai mare protest împotriva exploatării prin muncă. Paranteză: cei care muncesc azi câte 10-12 ore pentru salariul minim pe economie (acolo unde există) și salariu de mizerie, în general, nu se cheamă că sunt exploatați prin muncă? Am închis paranteza.

În România, primul Întâi Mai a fost sărbătorit în 1890, sub denumirea „Ziua Solidarității Oamenilor Muncii”. În timpul regilor Carol I și Ferdinand Ziua Muncii era pentru popor o sărbătoare câmpenească, mai mult decât orice. Sărbătoarea a devenit un eveniment de amploare după instaurarea regimului bolșevic, cu ajutorul Armatei Roșii, și-a început să fie asociată cu ideologia comunistă - în România devenise o sărbătoare de preamărire a partidului și-a „conducătorului iubit”. În anul 1960, în semn de protest față de politicile sovietice, președintele american Eisenhower a numit sărbătoarea și „Ziua Dreptului în Statele Unite”.

Pe măsură ce ideologia comunistă era impusă, ziua de 1 mai a fost asociată cu victoria muncitorilor asupra exploatatorilor.

Revin la obligativitatea prezenței... N-ar fi trebuit să fie prezența obligatorie pentru că în Constituția de atunci scria la art. 2: Întreaga putere în Republica Socialistă România aparține poporului, liber și stăpîn pe soarta sa. Puterea poporului se întemeiază pe alianța muncitorească-țărănească. În strînsă unire, clasa muncitoare - clasa conducătoare în societate -, țărănimea, intelectualitatea, celelalte categorii de oameni ai muncii, fără deosebire de naționalitate, construiesc orînduirea socialistă, creînd condițiile trecerii la comunism.

În Constituția din 1952 scria mai clar, în art. 2, că „muncitorimea” e clasa conducătoare în societate: Baza puterii populare în Republica Populară Română este alianța clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare, în care rolul conducător aparține clasei muncitoare.

Sunt multe articole „interesante” în Constituția din 1965 (valabile, în mare parte, până în 1989 inclusiv) dar vă mai plictisesc doar cu două:

Art. 3. - În Republica Socialistă România forța politică conducătoare a întregii societăți este Partidul Comunist Român.

Art. 26.- Cetățenii cei mai înaintați și mai conștienți din rîndurile muncitorilor, țăranilor, intelectualilor și ale celorlalte categorii de oameni ai muncii se unesc în Partidul Comunist Român, cea mai înaltă formă de organizare a clasei muncitoare, detașamentul ei de avangardă.

Pfuuu...