Un
banc sinistru, cu iz de premoniție... De fapt, e mai mult decât
premoniție, pentru că nu s-a terminat ce-a început în 2020 – au
văzut politicienii ce mișto se pot juca „pe caz de boală” și
nu se mai satură.
-
Ce se întâmplă
dacă
războinicii cad la pace?
-
Urmează valul șase.
Având
în vedere preocuparea majoră a unora pentru „protejarea"
mediului înconjurător prin construirea de microcentrale electrice nucleare
și având în vedere depozitele enorme de bombe și rachete cu
încărcătură nucleară (care nu au fost încă distruse – și
costă prea mult să fie distruse) și având în vedere cum le place
unora să
se joace de-a
războiul
și cu
nuclearele, mi-am amintit o filă din istoria Statelor Unite ale Americii...
Accidente
„mărunte” au tot avut loc și vor avea loc. Ca și cu mașinile:
cât timp există mașini există și accidente rutiere.
Adăposturile
antinucleare
Când,
spre sfârșitul războiului, în 1945, s-a ordonat detonarea armelor
nucleare (bombe atomice) la Hiroshima și Nagasaki, s-a aflat ce pot
face astfel de arme: orașe complet distruse și sute de mii de morți
(civili). S-a presupus atunci că oamenii au înțeles consecințele
devastatoare ale acestor arme. S-a presupus greșit. În anul 1949,
Uniunea Sovietică a efectuat primul său test nuclear – SUA nu mai
era singura națiune deținătoare de arme capabile de distrugere în
masă. Cei doi aliați din al doilea război mondial erau acum
rivali. Relațiile dintre cele două națiuni fiind
tot mai tensionate, în urma testării bombei cu hidrogen (mult mai
puternică și mai dăunătoare decât bombele folosite în Japonia),
Administrația Federală de Apărare Civilă (constituită pentru a
se ocupa de siguranța civililor și pregătirea pentru dezastre;
numită altfel azi), a început să instruiască civilii în vederea
construirii de adăposturi antinucleare.
A
trecut ceva timp până ce ideea a prins, dar multe firme au avut
parte de boom economic pe tema aceasta. Din punct de vedere
financiar, nu erau prea mulți cei care-și puteau permite astfel de
adăposturi.
Statele
Unite sunt cel mai cunoscut exemplu pentru adăposturi antinucleare.
La
sfârșitul anilor 1950, începutul anilor 1960, tensiunile
războiului rece
și amenințarea cu atacuri nucleare i-au convins pe liderii
guvernamentali din S.U.A. că milioane de vieți ar putea fi salvate
prin construirea de adăposturi antinucleare.
În
anii 1950 exercițiile publice în caz de atac nuclear erau rutină,
dar președintele Eisenhower nu a promovat în mod activ construcția
de adăposturi antinucleare. În aceste exerciții copiii de la
școală
erau
învățați să se ascundă... sub bănci.
Guvernul
a comandat filme despre adăposturi – le era lăudată valoarea și
oamenii erau îndemnați să cumpere pentru că vor fi instruiți cum
să le construiască / monteze și cum să le folosească.
Președintele
Eisenhower a recunoscut efectele negative ale „fricii nucleare”
asupra populației și i-a avertizat pe oameni: Nu trebuie să fim
isterici. Putem fi vigilenți.
În
anul 1957 a fost publicat „raportul Gaither”, în care se
susținea, oficial, construirea de adăposturi care ar permite
oamenilor să supraviețuiască în caz de atac, având speranța că
vor putea ieși repede de sub pământ. Eisenhower îi sfătuia să
adune provizii pentru șapte zile.
După
ce Kennedy a devenit președinte, pe fondul escaladării
tensiunilor dintre SUA și Uniunea Sovietică, într-un discurs ținut
în octombrie 1961, acesta le-a spus oamenilor să înceapă
construirea de adăposturi pentru a-și proteja familia în caz de
atac. Tot Kennedy a pus presiune pe membrii Congresului să aloce cel
puțin 100 de milioane de dolari pentru a se construi o rețea
publică de adăposturi antinucleare și pentru a se dota cu cele
necesare. S-a votat. Mass media (și nu numai) a preluat „mesajul”.
Au apărut broșuri cu instrucțiuni despre cum să-și construiască
oamenii adăposturile.
Companiile
producătoare de „materie primă” exploatau teama publicului și
culegeau beneficiile financiare.
Adăposturile
erau livrate în multe forme, dimensiuni și materiale. Nu era
suficient doar adăpostul; trebuia și echipat cu suficientă hrană
și alte provizii pentru a supraviețui mai mult timp unei
explozii nucleare. Magazinele aveau raioane speciale unde expuneau
alimentele care se pretau pentru stocare pe termen lung și foarte
lung; erau prezentate și vase diverse în care proviziile puteau fi
depozitate/păstrate.
Aceste
adăposturi au devenit un fenomen larg răspândit și datorită (sau
din cauza?) insistențelor președintelui Kennedy – până în 1965
au fost construite mii de astfel de adăposturi, private și publice.
Clădirile municipale au adaptat garaje și subsoluri pentru
protecția civilă.
Specialiștii
știu că astfel de măsuri n-ar fi ajutat prea mult. Sunt multe
cauze care ar fi condus la eșec, cauze pe care le poate deduce
oricine are minime cunoștințe de fizică și ceva logică în ceea
ce privește comportamentul oamenilor în caz de dezastre.
Războiul rece a schimbat cultura americană – și nu numai – în mai multe
aspecte importante. În SUA, teama de comunism a crescut foarte mult
pe fondul relațiilor tot mai tensionate cu Uniunea Sovietică.
Politicienii s-au cam folosit de frica publicului și și-au axat
discursurile (în alegeri) pe măsurile drastice ce le vor lua
împotriva comuniștilor. Lupta împotriva comunismului (și a
comunismului împotriva „Occidentului”) a implicat amenințarea
nucleară, pentru că cele două
națiuni
aveau arme nucleare pe care le îndreptau una asupra celeilalte.
Zicea
Albert Einstein (cu optimism!!): Nu cred că civilizația va fi
distrusă complet în urma unui război atomic. Probabil două treimi
din oamenii de pe pământ vor fi uciși.
Resurse
online:
-
https://www.apartmenttherapy.com/fallout-shelters-american-homes-36770210
-
http://www.tn4me.org/images/upload/File/Domestic_Impacts_Student_Handout.pdf
-
https://www.history.com/this-day-in-history/kennedy-urges-americans-to-build-bomb-shelters
-
https://buffalonews.com/news/panic-rooms-the-fear-of-fallout-in-the-50s-left-the-nations-back-yards-and/article_af1b89f5-310a-5824-b4cd-e913cba420e4.html
-
https://www.cbsnews.com/news/a-look-back-at-americas-fallout-shelter-fatuation/
Imagine de
Dr StClaire de la
Pixabay