Frumoasa Mariana

(fragment)

Uneori, omul se simte singur… Dar se simte singur numai acela care isi doreste sa fie langa oameni, nu si acela care nu doreste compania celorlalti…

Mariana se simtea singura… Foarte singura; se simtea lasata in urma... Iubea viata, iubea oamenii, iubea natura. Avea o gluma pentru fiecare, un cuvant bun, un dar marunt de oferit... Oferea mereu: sentimente, voie buna, cadouri... Primea in schimb mult mai putin decat oferea dar nu avea pretentii – se bucura atunci cand oferea, nu cand primea. Isi spunea ca ceea ce ofera se va intoarce spre ea inzecit, atunci cand va avea nevoie... Era fericita atunci cand facea ceva pentru altii. Dar a venit momentul in care putini i-au oferit un dar important: clipe din timpul lor

Ori de cate ori prietenii erau cu moralul la pamant ii ajuta sa-si rezolve problemele, dar putini stiau ca ea avea nevoie de un umar pe care sa planga. O durea viata, dar traia fiecare clipa ca si cum ar fi fost ultima – si orice clipa ar fi putut fi ultima...

De la ea am invatat ce inseamna “valoarea clipei”... Avea diabet de la varsta de 6 ani si era dependenta de insulina. La varsta de 31 de ani a fost operata si i s-a fixat un tub pentru dializa – de trei ori pe zi isi conecta o punga la tubul care ii asigura viata… Ii tinea companie numai mama – tatal murise cu un an inainte (cauza agravarii subite a bolii ei)… Multimea de “prieteni” se risipise cine stie pe unde… O vedeam la fel de frumoasa, la fel de ingrijita si eleganta, dar ochii ei mari – aproape negri – pierdusera stralucirea pe care o stiam… Iubitul o parasise – ea zicea ca la insistentele ei… pentru a nu-i fi “piatra de moara legata de gat” (si am crezut-o, deoarece stiam ca numai bine le-a dorit oamenilor – nu dorea sa fie chiar ea sursa nefericirii altuia). Greu puteai citi in ochii Marianei si ai mamei ei durerea care le sfarama sufletele – amandoua stiau care este sfarsitul si stiau ca nu e prea departe.

Si mama a murit... Intr-o noapte a facut atac vascular cerebral... Mariana - care aproape orbise din cauza diabetului - o auzea agonizand si se straduia sa formeze numarul de telefon al serviciului de ambulanta… Au venit, in final, au dus-o la spital pe mama, dar n-a supravietuit… Un medic crud (sau inconstient) a spus ca ar fi avut sanse de supravietuire daca ar fi ajuns in timp util la spital… Dar n-ar fi avut sens... Cine ar fi ingrijit-o pe mama daca nu s-ar fi recuperat rapid si total? Afirmatia, insa, fusese rostita si pe Mariana a doborat-o… Se simtea vinovata pentru neputinta ei. Nu se aveau decat una pe cealalta si ea n-a putut sa-si ajute mama. Isi blestema apoi mama, ca a murit inaintea ei, lasand-o – la propriu – singura pe lume: oarba, bolnava, total neajutorata... Apoi isi revenea si continua sa se agate de viata – parca facea in ciuda mortii si medicinei… Ce cruzi pot fi, uneori, medicii! Cum pot spune unui bolnav: “pentru tine singurul remediu este sapa si lopata?” Am auzit aceasta propozitie rostita de un medic...

Mariana era trista si singura – aproape ca se simtea fizic aceasta tristete – desi buzele ei rosii erau mereu arcuite intr-un zambet. Era la fel de frumoasa: cu ochi mari, aproape negri, cu gene foarte lungi, parul negru, tuns foarte scurt si piele alba – aproape translucida – dar stralucirea ochilor nu mai era aceeasi…Iesea din casa din ce in ce mai rar, pentru ca se deplasa greoi – din cauza bolii. Putini ii mai calcau pragul… Incepuse sa “traiasca” prin ceilalti... Asculta descrierea naturii si, uneori, dorea sa stie cum arata “a treia masina” care tocmai trece pe strada... Statea la fereastra si inspira aerul, se bucura de adierea vantului sau de rafale, lasa ploaia sa o ude si soarele sa ii arda tenul...

Cineva ii fixa punga pentru dializa – de trei ori in 24 de ore (inclusiv noaptea) – si ii umplea “stilourile” cu necesarul de insulina pentru a doua zi – sa-si faca singura injectia… Sangele incepuse sa nu mai vrea sa circule si o dureau cumplit bratele... Calmantele obisnuite nu-si mai faceau efectul deloc. Mariana nu mai putea dormi, nu mai putea zambi decat cu un colt al buzelor… Dar, in sfarsit, plangea… Plangea de durere, plangea de neputinta, plangea din dragoste de viata.

Statea la masa din bucatarie – chiar daca ar fi trebuit sa se tarasca pana acolo si tot n-ar fi ramas in pat – bea cafea si fuma… Viata se scurgea din ea la o masa in bucatarie, in dreptul unei ferestre… Parea ca se simte “adierea” mortii… O liniste ciudata, ca si cum Natura ar fi incremenit in asteptarea sufletului care i se va alatura pentru vesnicie… sau, poate, erau ingerii cei care “se simteau”...?

Mariana stia ca viata o paraseste si nu se mai impotrivea. Nu-i mai pasa deoarece stia ca nu mai are de ales. Nu mai plangea si nu mai zambea, doar astepta, suportand dureri cumplite… Cine isi poate imagina cum arata un om care asteapta ca moartea sa-l invaluie si sa-l adoarma pentru vecie? Un om care nu se mai teme de moarte pentru ca o cunoaste – deja – foarte bine… Buzele unui asemenea om nu sunt arcuite in zambet, dar chipul lui capata o lumina stranie... ca si cum spiritul ar zambi...

Am ras cu pofta cand a spus: “Ce reclama mai buna pentru campania anti-fumat decat pe mine cu tigara in gura, cu seringa pentru insulina in mana si cu punga de dializa atarnata de burta, stand la o masa in bucatarie?”...

A doua zi a murit...