Parfumul norilor sau Viteza maximă admisă între nori

Fiecare om, la un moment dat, a asemănat un nor cu un obiect, cu un animal sau cu chipul unui om. Goana norilor pe cer a inspirat artiștii tuturor timpurilor și continuă să fascineze, fiind un subiect provocator pentru artiști deoarece nu se opresc niciodată din plutirea lor. Și fiecare copil, probabil, a visat să plutească între nori, să se joace cu ei. Mulți și-au dorit să devină aviatori dar puțini au ales această cale deloc ușoară. Poate pentru ca și-au uitat visul sau pentru că nu le permitea condiția fizică.

De-a lungul vremurilor oamenii au crezut că norii sunt balauri: nori albi și nori negri care atunci când se luptă produc tunetele care se rostogolesc și fulgerele aruncate de ei luminează bezna feeric și periculos. Pentru alții, norii sunt trena zeiței Lunii sau sufletele oamenilor buni care au murit. Iar oamenii mării recurgeau adesea la nori pentru a se orienta.

Pe scaunul îngust, lângă hublou, ședea cu pleoapele întredeschise și își lăsa imaginația să plutească peste norișorii albi ce păreau că-i zâmbesc. Deasupra norilor putea să-și spună că “vine din lumea de dincolo de nori”. Parcă erau vată de zahăr pe cer: cu gust foarte dulce și miros de vanilie, ușor aspri, topindu-se aproape instantaneu. Vanilia ar putea fi parfumul norilor, pentru cei care sunt călători cu avionul. Cândva, peste ani, va deveni și ea pilot de linie pentru că nu mai poate renunța la zbor odată ce i-a simțit parfumul.

Mirosul furtunii, acel miros de fân proaspăt cosit și umed, inconfundabil, se împletea perfect cu parfumul dulce acrișor al adrenalinei și cu gustul metalic al acesteia. În saltul cu parașuta, când făcea luping-uri sub norii care pluteau imperturbabili deasupra ei simțea mereu impulsul de a râde, ca și cum aerul o gâdila în timp ce-i permitea să îl străbată în scurtul ei drum aerian spre pământ. Dar ceea ce o fascina cu adevărat, iremediabil, era sentimentul extraordinar de a conduce o matahală grea de unsprezece mii de kilograme – fără armament – lungă de șaptesprezece metri și cu o anvergură de doisprezece metri, care se înălța cu trei sute de metri pe secundă ajungând la viteza maximă de două mii șase sute de kilometri pe oră! Cu un astfel de avion limitele păreau să dispară; simțea că poate face orice, oricând. Și nu era tocmai limita de viteză admisă! Se putea și mai mult, se putea și mai sus de aproape o mie cinci sute de kilometri dar nu cu avionul pe care ea îl avea de manevrat. Plutea deasupra norilor, străbătea fronturi de furtună, realiza luping-uri zburând pe spate, intrând in picaj accentuat, apoi zburând normal un timp, cabrând aeronava până ajungea din nou pe spate și apoi țâșnind cu viteză spre cerul infinit, spre pufoșii norișori care se împrăștie sub impulsul curenților produși de motorul puternic care propulsează acea sublimă pasăre de fier, cu formele ei fine, aerodinamice, o plăcere pentru privit și o nebunie a emoțiilor de manevrat în înaltul cerului. De fiecare dată după ce cobora din aeronavă se simțea ușor nesigură, ca și cum ar fi fost menită să zboare, nu să pășească.

Viteza maximă admisă printre nori este viteza gândului.

O întrebaseră mulți de ce și-a ales tocmai o astfel de profesie. Oare glumeau când întrebau asta? Cum să nu alegi să fii între nori, aproape de cer, să știi cam ce ar putea simți păsările în zborul lor înalt, departe de meschinărie și de banal? Ce poate fi mai aproape de noțiunea de libertate dacă nu zborul la înălțimi și viteze amețitoare?

Parfumurile la care m-am oprit sunt Starwalker, de Mont Blanc (pentru bărbați) și La Pluie, de Miller Harris.

Starwalker, cu notele sale de mandarină, bergamota, nucșoară, mosc alb, ambră, santal, lemn de cedru și bambus.

La Pluie, care evocă sunetul divin al ploii, albastrul închis al norilor încărcați de ploaie și întreaga atmosferă în așteptarea furtunii.

Tema e fost propusa de CARMEN (Intre vis si realitate)

Articol înscris la Clubul Poveștii Parfumate găzduit de Mirela