Parfumul deșertului – Poveste parfumată

Hotărât să ajungă în oaza unde îl aștepta iubita abia sosită în Egipt n-a vrut să audă sfaturile celor care știau – la fel de bine ca și el - cât de schimbător este deșertul și a urcat în mașina de teren pornind curajos spre Ergul Vestic. Iubea deșertul și era convins că acesta îl iubea la rândul său și nu-i va face rău. Cunoaștea drumul și era încrezător că are timp să ajungă înainte ca nisipurile mișcate de rafalele Hamsinului să acopere calea. La câțiva kilometri motorul s-a oprit, dar a reușit să îl repună în funcțiune. Pierduse cam o oră - și timpul, în deșert, are alt înțeles - dar a ales să-și continue drumul, cu viteză mai mare. La un moment dat, la cotitura de la poalele unei stânci roșiatice care strălucea feeric sub soarele strălucitor, o siluetă înveșmântată în văluri albastre și argintii, tremurătoare în aerul fierbinte, îi făcea semn să oprească. Brățările care străluceau pe brațele ei aproape că l-au orbit cu reflexia. S-a gândit imediat că tâlharii îi întind o cursă pentru a-l jefui și a-l lăsa pradă veninoaselor care noaptea își făceau apariția pe întinderea rece a nisipurilor. A apăsat, totuși, frâna și a deschis portiera pentru femeie, atent la eventuale mișcări în zonă. Dar nu erau decât stâncile portocalii dogorâte de Soare. Femeia și-a desfășurat vălul de pe față și i-a mulțumit. I-a explicat că n-a legat bine cămila când s-a oprit să se odihnească… Știind că sunt câteva oaze în apropiere a crezut-o. Frumusețea femeii se potrivea cu frumusețea deșertului pe care îl iubea pentru întinderile sale pustii în care necunoscătorii se puteau pierde oricând, mai ales în sezonul vânturilor puternice. Și acum urma să înceapă Hamsinul, care ține, de regulă, cincizeci de zile. De aceea se grăbea să își întâlnească iubita, pentru că în timpul furtunii nimeni nu avea curaj să se aventureze între dunele mișcătoare și praful ar fi făcut pierdută chiar și o armată întreagă, așa cum spun legendele că s-a mai întâmplat.

Farmecul femeii era irezistibil, în ochii mari păreau că strălucesc Pleiadele și părul lung, ondulat, era mai întunecat decât Noaptea și fin precum cea mai scumpă mătase; avea ten deschis la culoare și perfect, ca și cum vitregia vieții în deșert nu o putea atinge. La baza gâtului lung lucea discret un șirag de perle. Un suav parfum de trandafiri Taifi, într-o perfectă combinație cu parfum de iasomie, ambră dulce, tămâie argintie, mosc alb, lemn de Agar dar și o undă discretă de portocală, lămâie și lemn de santal se insinua în respirația lui, amețindu-l ușor.

- De n-am fi fost în deșertul egiptean aș fi jurat că ești Cea care vine de departe, regina războinică Tin Hinan, muza oamenilor albaștri, tuaregii. Sau un miraj – a încheiat zâmbind.

Aerul fierbinte tremura ușor în fața mașinii și firișoarele fine de praf se strecurau în interior, filtrul nereușind să le stopeze pe toate.

În mașină, împletit cu parfumul amețitor al femeii, se simțea mirosul combustibilului și al pielii încinse pentru că soarele încălzea caroseria precum focul de tabără încălzea ceaunul.

Femeia, tăcută, privea spre drumul prăfuit pe care se rostogoleau mingi din plante uscate și încâlcite, care păreau a fi trandafiri de Jericho plecați, pe aripi de vânt, în căutarea unui loc propice prinderii. Înaintea lor se ridica un perete gălbui de praf care părea a se avânta către bordul mașinii dar era încă departe, avea timp să ajungă la oaza unde îl aștepta iubita. Norul de praf acoperea, încetișor, Soarele și a fost nevoit să aprindă farurile. În urma mașinii, rotocoalele de praf ridicate păreau un grup de dervisi rotitori care își îndeplineau ritualul. Întunericul se lăsa încet peste întinderea pietroasă și prăfuită, aerul devenea din ce în ce mai rece dar nu și ușor respirabil. Se afla în acel punct în care mirajele se puteau oricând produce, diferența de temperatură între nivelul solului și cel de deasupra liniei vederii fiind din ce în ce mai mare.

- Locuiesc de mult în deșert dar niciodată nu am avut parte de un miraj – se adresează femeii al cărei profil perfect se profila pe geamul lateral. Am auzit că unii au văzut lacuri, alții oaze dar mulți au văzut Fata Morgana sub forma unei femei deosebit de frumoase care îi atrăgea spre moarte în adâncul deșertului. Și ar fi putut să o recunoască și să se ferească pentru că frumoasa femeie ar avea picioare de țap…

- Așa ca mine? Îl privește zâmbind angelic, ridicând faldurile foșnitoare și lăsând la vedere niște picioare strâmbe și păroase care se terminau cu niște copite despicate în două.

Șocat, a virat brusc stânga, ca și cum ar fi avut vreo șansă să scape din capcană, și a accelerat involuntar spre bezna prăfoasă care se lăsase. Botul autovehiculului s-a lovit de ceva, rotorul s-a mai învartit de câteva ori și s-a oprit. Își simțea capul greu și respirația îl durea. Ultimul lui gând a fost că primul miraj a fost și ultimul.

A deschis ochii cu greu, simțind pe buze seva dulce ca mierea care se scurge pe trunchiul tamarixului. Frumusețea acestor arbuști cu flori albe sau roz este ușor stranie, pentru că trunchiurile și ramurile lor contorsionate crează țesături vii care, deși dezordonate, ating frumusețea pânzelor de păianjen, realizând în jurul lor un microclimat care răcorește aerul și permite unor vietăți un mediu propice de viața și puțină umbră pe întinderea nisipos-pietroasă. Ajungea până la simțurile lui parfumul florilor de acacia, salcâmul roșu care îi plăcea atât de mult. Era întins pe iarbă de papyrus și vedea deasupra lui coroanele de smochini, curmali și pe cele ale palmierilor de turtă dulce – cu fructele lor roșu-portocalii care aveau gustul prăjiturii care le dădea numele și pe care anticii egipteni îl considerau copac sfânt. De undeva se simțea parfumul dulce și delicat al mimozei, al trandafirilor și al rodiilor – plante despre care greu și-ar imagina cineva că pot fi întâlnite în oazele ascunse în oceanul de nisip. Parfumul oleandrului se simțea în aer foarte aproape, dar parfumul de mimoză, combinat cu cel al lacrămioarelor, al moscului, mandarinelor și vaniliei era cel mai pregnant. 

A privit mai atent în jurul lui și a văzut chipul femeii care purta acest parfum strălucitor, Shine, și pe care o cunoștea atât de bine: iubita lui, înconjurată de câțiva bărbați înveșmântați în albastru cobalt, cu capetele înfășurate în pânză neagră, cu ochi negri și strălucitori ca jăraticul, cu chipuri aspre arse de soarele deșertului și brăzdate de nisipul necruțător – berberii, din care își trăgea obârșia mândrul neam al tuaregilor pe a căror legendară regină, era convins acum, a întâlnit-o înainte de accident. Văzându-l că se mișcă în așternutul de papyrus și thyme femeia s-a apropiat și l-a dojenit. Le-a povestit ce a pățit și unul dintre bărbați i-a spus în limba tamasheq că a avut mare noroc cu Tamenokalt care i s-a arătat și l-a scutit de moartea groaznică ce-l pândise sub forma unui crater căscat în deșert pe ruta aleasă de el în acea zi.

Abia în acel moment a simțit cum trupul se relaxează și a căzut într-un somn adânc, revigorant, inspirând cu nesaț minunatele parfumuri ale oazei, amestecate cu mirosul prafului roșcat din capcana căruia scăpase.

Poveste scrisa pentru Clubul Povestii Parfumate gazduit de Mirela. Ideea temei apartine Pandhorei