15 sept. 2013

Între cer și nisip



Întinsă pe o dună, în deșert, cu privirea pierdută în albastrul infinit, se lăsa acoperită de vălul tremurător al aerului fierbinte. Gândurile se alungau sub fruntea ei, nereușind să se contureze vreunul. Nici nu putea! Mintea îi era cuprinsă de acel albstru azuriu, fară vreo pată pufoasă de care să se agațe. Sub soarele ca un punct de aur pe întinderea albastrului infinit aproape nimic nu mișca. Alizeele se aleargau încetișor și abia ridicau granulele perfect rotunde de nisip auriu-roșcat în aerul pe care l-au secat de umiditate. Sahara tace, dar tăcerea ei îți spune povestea întregii omeniri dacă știi să o asculți. Îți dezvăluie secretele unul după celălalt și știe că nu le poți transmite mai departe, pentru că nu poți transmite o stare pe care altul nu o trăiește - iar dacă o trăiește o simte altfel. Toate forțele Naturii au afectat acest peisaj arid, modelându-l cu forța lor. E ținutul în care linia dintre viață și moarte e mai fragilă decât oriunde în altă parte. E o întindere pustie de nisipuri mișcătoare și roșcate în strălucirea soarelui, un pustiu sumbru, un teren sterp unde vântul își face de cap modelând nisipul în forme fantastice înalte de până la 180 de metri pentru ca mai apoi să le distrugă și să le mute în altă parte, și e o întindere pustie și pietroasă pe care nimic nu crește. Și deasupra albastru, mult albastru. Cerul pare o mare îmbietoare dar la care nu poți ajunge să te răcorești de arșița care-ți usucă buzele și ochii. Scrutezi cu privirea întinderea albastră sperând la un norișor cât de mic care să îți promită un strop de ploaie, un norișor care să îți fie călauză pe întinderea fierbinte și portocalie pe care pășești tot mai anevoios dacă te încumeți la drum, simțind firișoarele fine și rotunde de nisip pătrunzându-ți până în adâncul ființei…

În depărtare se zărea un norișor prăfos, roșcat și strălucitor care se disipa spre cer. Din mijlocul lui, la apropiere, a deslușit hainele albastre ale celor care s-au încumetat să trăiască în ținutul atât de puțin prietenos cu tot ce este ființă. Acel albastru indigo îl recunoștea oriunde, oricând. S-a temut pentru viața ei și s-a rostogolit de partea cealaltă a vârfului dunei, sperând că nu a fost văzută. Bărbații aceia înalți, cu chipurile și capul acoperite de tagelmust, turbanul albastru de care nu se despărțeau nici în somn o fascinau și o înfiorau de teamă în aceeași măsură. Îi zărise cu takoba, sabia lungă de un metru, cu două tăișuri, ridicată spre cer, strălucind albastru metalic în lumina strălucitoare a soarelui. Au oprit cămilele la poalele dunei. Prinzând curaj, s-a târât prin nisip, ignorând neplăcerea provocată de nisipul atât de fin încât părea lichid, și s-a cocoțat pe vârful dunei, aruncând o privire spre stăpânii absoluți ai deșertului. Albastrul hainelor strălucea puternic și i-au părut ca niște pete de oțel lichid căzut pe întinderea nisipoasă. Îi invidia puțin pentru viața aceea în libertate, între cerul albastru infinit și galbenul nispurilor înșelătoare, între cenușiul de bazalt al rocilor și ochiul albastru al oazelor în care-și găseau uneori refugiu. Regatul acestor oameni era în inima Saharei, în Munții Ahaggar, unde înainte de apusul soarelui fenomenele optice reliefează puternic contururile stâncilor și coloanele din bazalt par a fi paznicii tăcuți - dar letali - ai ținutului.
La baza dunei în vârful căreia se credea bine ascunsă de ochii ageri ai temuților oameni albaștri ai deșertului, bărbații aceia cu înfățișare aspră se închinau unei femei extraordinar de frumoasă, cu ochi mari și negri, strălucitori. A recunoscut-o pe Tin Hinan legendara regină a oamenilor albaștri ai deșertului, muza tuaregilor, cea căreia îi închinau versuri înainte de a pleca la luptă și pe care o purtau în gând și în suflet când conduceau caravanele prin deșert. S-a ridicat din nisip, știind că va fi în siguranță, și s-a dus de-a berbeleacul până la baza dunei. S-a oprit cu fața aproape de vârful unui bocanc. Ușor nedumerită s-a ridicat, dornică să cunoască un mândru și nobil tuareg… chiar încălțat cu bocanci. Dar a dat nas în nas cu prietenul ei îmbrăcat în haine de culoarea nisipului. Ochii ei albaștri ca două bucăți de cer senin s-au rotit în orbită, în căutarea oamenilor albaștri. N-a răspuns la întrebarea iubitului ci și-a ridicat privirea spre cerul albastru, făcând un semn cu ochiul. S-a îndreptat spre tabără zâmbind unui gând foarte albastru care nu se va materializa niciodată altfel decât în vis.

Pentru Oamenii Albastri si Povestile colorate am încălecat pe-o cămilă și v-am scris Povestea mea albastră.
Au mai scris Poveste albastră: SilvingDama de caroZinnaidaLife is but a dreamVienelaIrealiaMirelaLolitaMala 

6 comentarii:

  1. Imi place sa citesc scrieri arabe, si scrierera ta albastra m-a incantat! Mai ales,e usor de imaginat albastrul ala in nisipul auriu,frumoase imagini ale mintii :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. E fascinanta lumea Orientului Mijlociu! Si cand ai scris "albastru" m-am gandit direct la "oamenii albastri ai desertului".
      Multumesc! :)

      Ștergere
  2. abracadabrizanta poveste... Vânt, nisip, vis si mult albastru... Superbe combinatii! frumos te-ai mai jucat cu figurile de stil! Ai tesut o poveste minunata, Diana draga!

    RăspundețiȘtergere
  3. Multumesc, Carmen!
    In deșert albastru pare mai... albastru decat prin alte parti. :) E asa de... fara cusur incat aproape ca devine obositor, iar trecerea privirii de la cer la nisip e ca trezirea dintr-un vis.

    RăspundețiȘtergere
  4. Exceptional...atit pot spune! Iar povestea ta despre albastrul orientului mi-a stirnit imaginatia!

    RăspundețiȘtergere
  5. Tuaregii... Aceşti regi ai deşertului care înflăcărează imaginaţia, s-au dezvăluit în toată plenitudinea în povestea ta... Un albastru indigo de vis... Mulţumesc!
    Cer senin în suflet! :)

    RăspundețiȘtergere