Anotimpul zeilor. Parfumul muzicii toamnei

În adâncul pădurii de brazi, mesteceni, pini și stejari cu trunchiuri bătrâne acoperite cu pătură moale de mușchi veșnic verde, la marginea unui luminiș încețoșat în zorii unei zile de toamnă, Erieanna asculta șoaptele frunzelor ruginii care cădeau șoptindu-și cine știe ce una alteia. Undeva, în desiș, un freamăt ușor se auzea: frunzele stejarilor și ale mestecenilor, acele pinilor și brazilor cântau la atingerea ușoară a vântului care se juca printre ele. Vibrând de emoție, fata cu părul roșu ca focul aștepta sosirea iubitului său Delaine, călare pe negrul armăsar Daric. Dar tânărul întârzia și, înfiorată, fata se temea că i s-a întâmplat ceva rău. În fiecare zi, când se apropia, îl preceda sunetul armonios al harfei lui magice ale cărei coarde, Druce - un druid foarte bătrân - l-a învățat să le atingă astfel încât să îmblânzească nu doar fiarele sălbatice dar chiar și pe zeii invidioși, uneori, pe fericirea oamenilor. Inima îi tresărea la fiecare foșnet de frunze pe care spiridușii îl provocau în agitația lor zilnică și sufletul îi cânta de dor, gata pentru un moment de eternitate. Ședea la rădăcina unui stejar falnic în a cărei coroană era susținut vâscul, cu fructele lui ca lacrimile, formate din spuma mării, și pe care Eiocha le-a mâncat și l-a născut pe Cernunnos. Cernunnos, zeul cerb, zeul pădurilor și al animalelor, zeul senzualității la care se închină toți muritorii și îi aduc ofrande bogate, își face apariția din tufele de ferigă, printre rhododendronii pitici. Fata a zâmbit minunatului cerb care se apropia dar când acesta și-a luat înfățișare umană barba lui și părul lung, zburlit, au înfiorat-o și s-a ridicat brusc; un foșnet de aripi s-a auzit deasupra ei și câteva păsări s-au îndepărtat grăbite către adâncul pădurii, transformându-și cântecul în țipăt.

- Îmbrățișează-mă! s-a auzit un glas puternic. Cunoaște-mă!

Întreaga ființă a tinerei a fost zguduită de ecoul unei dureri îndepărtate. Voia să fugă dar picioarele n-o ascultau. Brațele puternice ale zeului au cuprins-o ca într-un cerc de oțel înroșit în foc. Privea, cu lacrimi în ochi, petecul de cer cenușiu, indiferent deasupra lor. Verdele fuziona cu spațiul și sufletul ei se desprindea ușor, pierzându-se în copaci, în frunzele tremurătoare cu nuanțe de verde și auriu, asimilat de răcoarea de rouă cu parfum de mosc ridicat din pământul umed.

Delaine și-a găsit iubita întinsă la rădăcina stejarului ale cărui ramuri erau nefiresc aplecate spre pământ, ca și cum ar fi vrut să ocrotească de rouă trupul firav al tinerei cu părul roșu. A descălecat de pe Daric și a cuprins-o în brațe. Pleoapele îi acopereau ochii pentru vecie. Un geamăt de deznădejde, pornit din adâncul sufletului, a ajuns până la cer. Copita negrului armăsar a lovit pământul cu putere și pădurea a răsunat a vaiet. Deznădăjduit, Delaine a luat harfa și degetele lui alergau cu disperare pe coardele întinse. Animalele din pădure urlau a jale, păsările s-au oprit din cântat și nori negri pe cer s-au adunat, picurând lacrimi pentru durerea tânărului care și-a pierdut iubirea. Spiridușii s-au oprit din activitatea lor zilnică și au jurat că nicio frunză, nicio floare, niciun copac nu va mai cunoaște Primăvara.

Din înălțimi s-a coborat Dagda, tatăl tuturor zeilor, stăpânul tunetelor și fulgerelor. Sunetul magic al harfei lui a făcut până și animalele să plângă. Delaine se zguduia de plâns, la căpătâiul iubitei sale. Apoi, a izbucnit într-un râs de nebunie, ridicând pumnul spre cer. Zeul de lumină se apropia de el, cântând din harfa fermecată și, încet, Delaine a căzut într-un somn profund. Dagda a atins fruntea fetei cu toiagul care putea ucide, cu un capăt, și putea reda viața, cu celălalt. Talentul bardului îl încântase de atâtea ori încât îl îndrăgea ca pe un fiu și îl voia fericit pentru că și Natura era mai fericită când el își înălța melodia, cântându-și iubirea.

Când, în noapte, Delaine a deschis ochii, Erieanna îl privea cu dragoste, susținându-i capul în poala ei. În apropiere înflorise o tufă de trandafiri sălbatici - deși timpul lor trecuse spiridușii au vrut să le arate prețuirea lor tinerilor îndrăgostiți. Pădurea și-a început cântecul ei foșnit: insectele erau vesele, păsările erau vioaie deși întunericul luase lumea în stăpânire și spiridușii munceau și cântau, fericiți că dragostea a învins cruzimea zeilor.

Celtic Fire by Union (pentru femei și bărbați deopotrivă) a fost lansat în anul 2012. Notele de vârf sunt lemn de stejar, brad canadian și ace de pin, nota de mijloc este feriga, notele de bază sunt mesteacăn, mirt și turbă.

Mlaștinile ținutului Derry au inspirat-o pe Anastasia Brozler să conceapă acest parfum. E un parfum care amintește de ținutul neîmblânzit, primordial, amestecând extractul de lemn de stejar, rășina de brad și acele de pin cu dulceața mirtului pe care vikingii îl ardeau în lupte. Tinctura de turbă e nota originală a acestui parfum. Amintește de focurile de tabără ale celților, de briza rece și sărată a mării dar se simt și vagi arome de ceai, pâine prăjită și piele.

Poveste scrisa pentru Clubul Condeielor Parfumate, gazduit de Mirela, care a ales tema de azi.