Clubul cinefililor: Good Kill

sursa 

Good Kill (2014) - sau “nici razboiul nu mai e ce-a fost” - e un film bazat pe evenimente reale, in regia lui Andrew Niccol, avand in rolul principal pe Ethan Hawke - maiorul Thomas Egan, pilot in U.S. Air Force, care, pe zi ce trece, se simte mai frustrat pentru ceea ce trebuie sa faca, fara a mai simti fiorii zborului, fara a mai putea controla pe cine anume ucide, mai ales de cand a intervenit CIA, cerand sa fie ucise tinte aflate pe teritoriul statului Yemen, care nici nu se declarase in razboi cu S.U.A.; ce i se parea cel mai rau maiorului era faptul ca se ucidea “la gramada”, copiii ucisi fiind considerati potentiali soldati, la fel ca si femeile care aveau nesansa sa se afle in apropierea unui obiectiv CIA.

Dupa septembrie 2001 armata S.U.A. a inceput sa foloseasca vehicule aeriene de lupta fara pilot (drone), in lupta impotriva terorii - dar azi, cum observa din ce in ce mai multi oameni, civili sau militari, lupta e teroarea. Lupta impotriva terorii are exact aceleasi sanse de reusita ca si razboiul impotriva drogurilor, traficului de persoane, prostitutiei…

Cand lupta impotriva terorii devine teroare ceva nu e in regula.

Dronele inarmate sunt plasate la circa 330 m deasupra tintelor - si de s-ar uita direct spre drone nu le-ar vedea; si nici nu le aud. Soldatii privesc in curtile, casele si vietile oameni fara oprelisti si fara jena, uneori.

Pilotii de supersonice nu mai au mare cautare, asa ca au fost invitati sa ghideze drone, inchisi in containere de metal, ucigand la mii de kilometri distanta fara sa se ridice din fotoliu. Razboiul a devenit un fel de joc pe computer, dar cu victime reale, fie acestea colaterale sau tinte precise. Oamenii sunt ucisi azi cum sunt ucise personajele din jocurile pe computer si, intre cei care ghideaza dronele, au fost selectati si civili campioni la aceste jocuri pe computer.

Maiorul mergea “la birou”, se aseza la pupitru, programa o drona, seta un laser, lansa o racheta, distrugea tinta, la mii de kilometri departare, inchidea biroul si pleaca acasa… Bombardari in Pakistan, in Afganistan, in Yemen… aceasta devenise munca “de birou” a unor piloti militari de excelenta. “Sa mergem in Afganistan”- cand e vorba despre cei care coordoneaza dronele inarmate - inseamna sa se mute dintr-o incapere in cealalta. Pentru dependentii de adrenalina sa stea intr-un cub ventilat si sa ucida oameni aflati pe jumatatea cealalta a globului poate duce la sevraj…

Soldatii incep sa aiba senzatia ca pescuiesc in butoi…

Unii se bucurau, pentru ca in fiecare zi erau langa familie, dar altii aveau constiinta.

Un pilot de Viper se simte penibil sa ramana la sol si sa loveasca... Un pilot care nu poate zbura e ca un vultur fara aripi, si asta nu-i face bine la psihic si nici familiei nu-i e prea bine. Sa muncesti ani pentru a devenit un pilot de exceptie si sa ajungi sa te joci pe computer poate distruge moralul unui pilot. Penibil i se parea maiorului si sa poarte uniformele de piloti cand ar fi putut intra in “cutia” de comanda si imbracati in slip.

Lovesc tintele pe baza informatiilor primite de la informatori, uneori platiti, si trag in ce li se spune, acceptand si victimele colaterale. Chiar si cei mai incantati dintre ei, care sustineau corectitudinea unei asemenea tactici de ucidere in stilul teroristilor incep sa fie afectati de numarul tot mai mare al victimelor colaterale, pentru ca nu mai loveau 1-3 oameni, ci grupuri in care, uneori, erau copii mici si femei - cum bine observa unul dintre protagonisti: “Suntem cea mai sigura metoda de recrutare a viitorilor teroristi”. Argumentul sefilor: “E mai usor sa-i ucidem decat sa-i capturam”. “Desigur, domnule, daca ii capturam trebuie sa-i si torturam”…

Total inadmisibil i s-a parut maiorului sa lanseze o racheta in imobilul unde agentii CIA au declarat ca se afla tinta, desi in zona erau si copii, apoi sa lanseze o noua racheta, pentru confirmare - cand se adunasera salvatorii si curiosii, marind astfel numarul victimelor nevinovate - si o a treia racheta lansata la inmormantare, ucigand un numar si mai mare de oameni nevinovati.

“Ochiul care vede totul” a devenit “ochii care tin sub observatie totul”… Militarii supravegheaza prin satelit zonele pe care le indica sefii si, uneori, mai spioneaza si pe cont propriu, mai au si cate o actiune individuala si neaprobata.

Ordinele pe care maiorul Thomas Egan era obligat sa le execute il tulburau peste masura, fapt care ii afecta atat viata profesionala, cat si viata personala, aflandu-se la un moment dat in punctul de a fi nevoit sa aleaga: familia sau aviatia militara.

Accentul nu e pus pe actiune, ci pe sentimentele omului care, militar fiind, incepe sa se indoiasca de binele pe care se presupune ca il face: ucide soldati, criminali si civili, fara discriminare, intr-un razboi numit impotriva terorii… un razboi in care a invada terestru un stat e inadmisibil, dar a ucide de la distanta e permis si indicat.

Pare ca v-am povestit filmul? Doar pare. :)

*

In Clubul cinefililor membrii - prezenti si viitori - se intalnesc pe pagina la Carmen la fiecare sfarsit de saptamana.