Contradicţii pe piaţa muncii

La nivel european – si nu numai – se urmareste marirea limitei de varsta pentru pensionare, dorindu-se ca oamenii sa ajunga a fi pensionati la varsta de 75 de ani, cel puţin. Cinicii – sau realistii?! – afirma ca prin aceasta se urmareste ca statul sa nu mai garanteze prea mult timp sursa de venit pentru varstinicii care si-au implinit “stagiul de cotizare pentru pensie”. Macar de-ar exista certitudinea pastrarii locului de munca in cazul celor care au trecut de varsta de... 60 de ani, sa zicem.

Pe de alta parte, locurile de munca sunt din ce in ce mai puţine si datorita – sau din cauza?! – tehnologiei care a ajuns la un asa nivel incat o masinarie poate executa in cateva ore operatiunile pe care le executau 5-6 sau mai multi oameni in cateva zile, in procesul de productie. Productivitatea a crescut, numarul locurilor de munca a scazut.

Apoi, exista ajungerea unor intreprinderi la “stadiul” de faliment sau in situatia de a nu-si mai permite prea multi angajati si concediaza – desigur, acesti angajati vor beneficia, un timp, de indemnizatia de somaj. Dupa somaj, un tanar are mai multe sanse sa gaseasca un nou loc de munca, dar nu si un varstnic. Legislatia – la nivel mondial, pentru statele considerate “avansate” – interzice discriminarea si pe criterii de varsta, dar angajatorilor le este foarte simplu sa aleaga tanarul pe alte criterii decat cel de varsta, desi e firesc sa aleaga “tineretea” si nu “batranetea”, si sa scape astfel de fel si fel de concedii medicale care le-ar putea conturba activitatea (e firesc ca de la o varsta omul sa nu mai poata da acelasi randament ca-n tinerete).

Asa stand lucrurile: locuri de munca puţine, oameni multi in cautarea unui loc de munca, care ar putea fi motivul pentru care se doreste marirea varstei de pensionare? Varstnicul, dupa ce termina o eventuala perioada de somaj si nu isi mai gaseste un loc de munca – din motive diferite – va ramane in grija familiei, dar daca nu are familie sau familia e in imposibilitatea de a-l ajuta va deveni “asistat social” – sigur, sumele pe care le va asigura statul in astfel de cazuri vor fi mult mai mici decat cele ce i-ar reveni conform pensiei calculate pentru intreaga sa viata de munca.

Desi nu intra in “categoria” varstnicilor, in situatii similare pot ajunge si cei care au varste cuprinse intre 40 si 60 de ani si viata, pentru acestia, va deveni mult mai grea, mai ales in cazul celor care au copii minori in intretinere.

As zice ca orice lege ar elabora un stat piaţa muncii e cam pe duca… desi nu pare, la prima vedere. Prea mult se consuma si prea puţin se produce. Sunt multe servicii pe piaţa - furnizorii de servicii au, si ei, angajati – dar prea puţini specialisti, din pacate, pentru ca specialistii pretind si salarii pe masura (si, iata cum, specialistii ajung in situatia de a şoma).

Pentru a nu-si lasa flamande neamurile, prietenii etc. unii inventeaza fel si fel de categorii de inspectori, fel si fel de “specialisti in control”, fel si fel de agenţii de stat cu fel si fel de atributii… dar in aceste ‘sectoare’ nu are loc chiar oricine. Tuturor acestor “inspectori” li se asigura venituri prin obligarea persoanelor fizice si juridice la fel si fel de “declaratii”, “verificari” s.a.m.d. Nu mai poti construi nici o casa cu etaj in regie proprie si chiar si cea mai simpla casa nu mai poate fi construita fara angajarea unui diriginte de santier (inginer sau subinginer autorizat de Inspectoratul de Stat in Constructii). Nu spun ca nu e indicat sa ai langa tine un inginer care sa supravegheze constructia, dar trebuie neaparat unul autorizat – daca unul dintre membri familiei a terminat studii superioare in domeniu nu e bun, pentru ca nu plateste taxe la stat pentru autorizatie si alte cele.

Banii pe care statul ii va economisi pentru ca nu va plati pensie celor care n-au implinit 75 de ani (de exemplu) ii va folosi si pentru a sustine pe toti cei care sunt platiti din bugetele locale sau de stat (si in aceasta categorie nu intra numai cei care au calitatea de functionar public).

Si, iata cum, statele se ingrijesc de cetatenii lor asigurandu-si venituri cat mai mari - pentru functionarea aparatului stufos si ultra-aglomerat cu angajati “alesi pe spranceana” - in prea mare proportie - desi locurile de munca (pentru cei mai multi) sunt din ce in ce mai puţine.

Avand in vedere salariile – si puterea de cumparare a leului – indraznesc sa afirm ca cei mai multi români muncesc la cooperative precum “Avântul Prăbuşirea” si “Munca in Zadar”.