Nu vă sprijiniţi de sonerie

Ar trebui să scriu un afiş, sub butonul soneriei: “Nu vă sprijiniţi de sonerie!”

Unii oameni au prostul obicei de a apăsa butonul soneriei şi a-l ţine aşa până îţi zboară creierii, fără să se gândească – sau să le pese – că dormi, contribui la creşterea demografică, eşti pe tron sau faci orice altceva care te împiedică să ajungi instantaneu la uşa, să le deschizi lor. Sună unii ca şi cum ar arde pe undeva sau ar avea nevoie de ajutor urgent!

Acum câţiva ani – în ziua in care tocmai mă simţeam groaznic din cauza unei răceli (era ziua mea anuală de răceală) – sună soneria în disperare, şi se aud şi bătăi puternice în uşă. Eram singură acasă, cu temperatura crescută, cu dureri de cap înfiorătoare, dar m-am târât la uşă. Pe vizor văd o femeie străină şi doi dintre vecini. Apoi aud: “Lumina!” Şi în acelaşi moment zbârnâie iar soneria, spulberându-mi capul. Deschid, furioasă: “Unde arde?! Ce naiba! Aşa se sună la uşă?!” Femeia a început să bâlbâie că… “mulţi sunt bătrâni şi nu aud soneria”. “Şi mulţi nu sunt bătrâni, dar ar putea fi bolnavi, ca mine azi”. Şi-a cerut scuze – mutra mea cu nasul roşu nu lăsa semne de îndoială asupra stării de sănătate – citeşte contorul şi pleacă. Mi-a părut rău că m-am luat de ea urât, dar mă speriase.

Anul acesta, in 3 ianuarie, eram îmbrăcată, gata să ies din casă, lângă uşă, cu mâna pe chei, să descui, când sună soneria ca alarma de incendiu! Şi imediat bătăi puternice in uşă! Mi-a sărit inima in gât! La cât de tare m-am speriat nici nu m-am uitat pe vizor, am smuls, aproape, uşa, şi l-am luat la rost pe tinerelul care - fără bună seara, fără du-te-ncolo - abia a apucat să mă întrebe dacă îl primim pe părinte cu… nu ştiu ce, de Bobotează. “Omule, aşa se sună?! Nu arde nicăieri, m-ai speriat ca dracu’!” Parcă a vorbit cu tipa de la “Electrica”, îmi pune placa: “Unii oameni sunt bătrâni, şi nu aud.” “Şi pentru asta trebuie să provoci un infarct celor care aud bine? Cât de bine ar auzi cineva, nu e Speedy Gonzales, să ajungă la uşă instantaneu. Bătrânii cu atât mai puţin! Nu doar că n-or auzi bine, dar nici nu se deplasează cu viteza! Dă-le răgaz, să ajungă la uşă”. Ridică din umeri puştiul şi mă întreabă, iar, dacă primesc preotul. “Acum plec, n-are cine să-l primească.”

Nu ştiu alţii cum sunt dar pe mine mă enervează stilul acesta de a insista la uşa cuiva, dacă nu li se spune să insiste. Sună, dar aşteaptă puţin, că nu-i vreunul Superman, să zboare cu viteza luminii pentru a deschide musafirilor neaşteptaţi. Când e urgenţă, înţeleg, dar cum mai pot face diferenţa între urgenţă şi nerăbdare dacă se apucă toţi să sune şi să bată în uşă cu disperare?

Bineînţeles că aceste cazuri nu sunt singulare!

Daaaa, pot desfiinţa soneria, dar atunci ar bubui in uşă, şi tot n-am rezolvat ceva. Îmi imaginez cum ar bate uşor, apoi mai tare şi tot mai tare, lovind cu pumnii şi cu picioarele in uşa, să li se deschidă pentru că vor să-ţi ceară ceva, să te întrebe ceva, să citească un contor sau să-ţi vândă ceva!

Andale! Arriba! Arriba! Arriba!